1. Vis

         
          Am avut un vis. Cand? Intr-o vreme cand nu credeam in ele, cand tot ce credeam ca reflecta era o temere ori o dorinta ascunsa undeva in subconstientul nostru... Visam foarte rar pe atunci, eram mult prea obosita mereu, iar in putinele dati in care mi se intampla acest lucru, in primele minute dupa trezire, uitam tot. 
          De data asta a ramas ceva: o imagine si-o stare. Imaginea pe care mi-o amintesc este vaga: sunt impreuna cu cineva (am incercat mult si fara succes sa-mi dau seama cine este omul acela, daca il cunosc sau nu, sau macar daca este barbat sau femeie), pe cate un scaun, uitandu-ne la ceva din departare. Am inceput sa vorbesc cu persoana aceea si m-am trezit - cu o senzatie de caldura si de liniste, de undeva din alta lume. Cu o senzatie de "acasa". De comuniune totala cu persoana cu care eram in vis. Ca si cum in momentul in care am vorbit, mi-am dat tot sufletul persoanei respective si l-am primit pe al ei inapoi. Si spre deosebire de orice alt vis, starea aceea nu s-a dus, a ramas intacta in mine, de fiecare data cand ma gandesc la ea, o simt la fel de intens. E mai mult decat a vorbi cu un prieten drag caruia simti ca-i poti spune aproape (!?) orice. E mai mult decat a face dragoste. Si e mai mult decat atunci cand te rogi si "stii" ca te aude cineva, si totusi esti atat de singur incat ai avea nevoie de orice fel de forma de raspuns in locul acelui "simt-stiu". 
          E...libertatea totala fata de persoana care e cu tine, de a i te arata tu cu totul, asa cum esti, cu bune si cu rele, fara nici un fel de teama ca vei rani sau ca vei fi judecat pentru ceea ce spui, doar cu siguranta ca tot ceea ce spui este primit cu caldura si cu drag. Si ca, de fapt, nici macar nu ai nevoie sa vorbesti...ajunge ca e langa tine si intelege orice vrei sa spui numai privindu-te.
          De ce dupa atata timp, am pomenit pentru prima data de acest vis? Pentru ca ceea ce fac aici, faptul ca stau si scriu ceva din mine, a inceput ca un pariu/joc. Pe care il fac in primul rand cu mine, ca sa-mi arat ca atunci cand pretind ceva de la cineva, imi pretind mie in primul rand acel lucru. Si cum stiu sa ma joc, macar sa fie jocul cinstit si adevarat: incep sa scriu aici lucrul care-mi pare cel mai important de impartit cu cineva:
          Siguranta ca n-a fost o temere si nici o dorinta din subconstientul meu. Stiu ca va exista aceasta stare, candva cand voi fi invatat destul de multe despre a darui si voi uita tot ce stiu despre a cere.
          Stiu ca sunt un om rau (in cea mai mare parte cel putin), care cu starea aceea in el devine pe zi ce trece mai bun. Stiu ca am orgolii si nesigurante si temeri. Vad aproape tot atatea la toti cei din jurul meu, ascunse cum poate fiecare mai bine, sub o masca mai groasa sau mai subtire a unei imagini perfecte, care nici macar lor nu le place. Stiu ca nu sunt asa cum as vrea si ca incerc de multe ori sa par altcumva decat sunt. Si rolurile inventate de noi le jucam atat de bine, din pacate...Si e normal...cu totii am fost raniti si-am suferit. Cum ai putea, dupa o rana, sa te mai deschizi catre alte posibile lovituri, sa mai simti ca poti vorbi absolut orice cu cineva care poate interpreta ceea ce spui intr-un mod nedorit de tine, care se poate folosi de ceea ce spui, care iti poate trada increderea...? Si uite asa cresc zidurile din jurul nostru. Si suntem mult prea ocupati sa le construim si sa plantam flori in exteriorul lor pentru a da o imagine falsa, ca sa mai avem timp sa smulgem buruienile din interiorul zidurilor si sa plantam flori in noi...
          Dar mai stiu ca daca o singura clipa din viata am simti fiecare acea stare, am deveni mai buni si ne-am lupta in fiecare secunda s-o avem cat mai des si cu toti din jurul nostru. Si ma gandesc: asa cum se vorbeste, in relatia dintre doi oameni de sexe opuse, despre "suflet pereche" si oamenii cauta atat de mult si de disperat acest lucru, oare de ce nu ne dorim sa fim "suflet pereche" cu orice om din viata noastra ?

Exercitiu de o zi: sa fim noi cu oricine vorbim in ziua repectiva, fara sa ne gandim o secunda la ce spunem si cum spunem. 
Putem?
Nu.
Si totusi...va fi. Candva. Pentru o secunda scurta. Si-apoi iar nu va fi. Si va durea ca nu mai e. Dar macar vom sti ca merita lupta pentru a fi iar...si iar.

A fost. Exact cum am scris. 17 decembrie 2014. Si va mai fi. 
A mai fost. 7 ianuarie 2015. Si nu va mai fi. 
Si...mai-decembrie 2015. Si poate ca unele lucruri nu dispar niciodata...