Scrisul a fost mereu pentru mine pasiune, joc si medicament. Am scris in copilarie, pentru ca nu puteam vorbi despre mine decat asa. I-am scris "surorii" mele cand am inceput sa ne vedem mai rar, ca sa ne alinam dorul. M-am jucat trimitand poezii si eseuri la radio Romantic in timpul liceului. Nu stiu daca am talent la scris, asa cum spun unii. Ce stiu insa e ca am o mare usurinta in a scrie. Pur si simplu imi las degetele sa alunece pe hartie (mai nou pe taste) si ele se descurca singure. Din valsul vioi al cuvintelor se nasc lucruri de care ma mir apoi singura - daca m-as fi gandit la ce vreau sa spun n-ar fi sunat asa de bine... tot sufletul meu stie mereu mai limpede ce trebuie sa scoata la suprafata...
Multi, multi ani de zile am uitat de aceasta usurinta in a scrie - despre de ce nu infloresc merii la marginea marii, despre povestea de iubire dintre un fluture si-o scoica sau despre tatal meu, copacul. S-au pierdut toate astea undeva, in negura amintirii.
Am reinceput apoi sa scriu acum doi ani si jumatate, aici pe acest blog, dintr-o joaca. Pentru ca un prieten scrisese un articol (acesta: http://babaul.blogspot.ro/2014/09/despre-intoarcerea-la-origini.html),
care m-a facut sa plang. Si cand l-am rugat sa mai scrie, pentru ca o facea prea frumos ca sa il las sa se opreasca, mi-a spus ca mai scrie daca scriu si eu. Asa s-a nascut primul meu post aici. Restul au venit unul dupa altul si nu m-am mai putut opri. Pentru ca am redescoperit usurinta cuvintelor. Pentru ca tot ce-am pus aici a fost rupt din mine si de aceea vindecator de durere si de lacrimi. Pentru ca am invatat cu fiecare propozitie aici sa ma redeschid incet-incet catre oameni. Sa povestesc lucruri despre care imi vine greu sa vorbesc, sa analizez fapte, stari si intamplari la care altfel poate m-as fi gandit mai putin. M-a ajutat, m-a ridicat si m-a schimbat tot ce-am scris.
De fiecare daca cand am avut lucruri pe care le-as fi povestit cu cel mai bun prieten, la un pahar de vin, le-am impartit cu voi aici. Cand am plans, cand am sperat, cand am suferit, cand am iubit. Si mereu, pe orice stare, ajungea sa-mi las degetele sa se miste de la sine si povestea mea se scria de la sine.
Acum, dansez. Invat de un an de zile lucruri minunate - despre mine, despre oameni, despre armonia aceea pe care mereu am cautat sa o creez in relatiile cu oamenii si abia acum incep sa imi dau seama cum. Si de luni de zile ceva se schimba in mine. Invat lucruri despre dans si despre mine, mai mult despre mine de fiecare data, cu o limita, e temere sau o nevoie in plus - le invat cu greu, cu frustrari, cu senzatia ca prind greu, ca nu inteleg, ca nu pot, ca nu stiu. Dar peste toate astea, invat sa spun despre mine si altfel decat cu cuvintele: cu priviri, cu gesturi, cu imbratisari, cu zambete. Si cel mai greu lucru dintre toate, ma lupt cu mine zi de zi sa ma deschid - sa ma las sa spun despre mine. pentru ca... stiti voi, cu cuvintele te mai poti juca, limbajul trupului insa nu stie sa minta...
Si incerc sa scriu despre asta.... imi propusesem dupa fiecare zi in care ma duc la tango si invat ceva in plus despre dans, sa scriu apoi aici. Sa povestesc. Sa impart.
Si... nu mai pot sa scriu. Pur si simplu. Mi-am propus de multe ori. In seri in care am ajuns acasa fericita si cu inima plina de... atat de multe. Imi spuneam mereu pe drum... "gata, asta trebuie sa scriu despre asta". Si totusi nu mai pot. O sa spuneti "pai si-acum ce faci, nu scrii?". Ei, da, mi-am propus azi s-o fac, sa vad cumva daca mai reusesc, n-a venit de la sine. Si ma gandesc ca e bine. Ce simt acum e ca toate emotiile negative pe care de atatea ori am reusit sa le descarc aici, ca apoi sa continui cu ochii limpezi si curati, reusesc acum sa le descarc prin dans. Ca reusesc sa comunic cu oameni prin gesturi intr-un fel care ma umple la fel de mult ca si-un "pahar de vorba" cu un prieten drag, poate uneori, nu stiu de ce, chiar si mai mult.
Si... da, in unele seri adorm zambind, asa ca acum, pentru ca am trait o poveste azi, pentru scurt timp, atat cat a durat un cantec. Si poate ca din timp in timp, este bine ca Lorelei sa plece cat pentru o ploaie de vara, incingandu-si mijlocul cu braul frant de matase al curcubeului. Stiu ca se va intoarce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu