Randurile acestea ii sunt dedicate unui prieten drag, un om frumos, cu suflet cald, venit parca din alta lume decat cea in care traim.
Sunt intr-o perioada in care parca tot ce-am crezut vreodata despre oameni se destrama incet-incet. Atatea lucruri bune au venit in ultimele luni in viata mea pentru ca le-am dorit, pentru ca am fost deschisa la ele, pentru ca am daruit, incat simt ca am devenit treptat omul care mi-am dorit sa devin. Care stie sa daruiasca, sa iubeasca, in care se poate avea incredere. Si increderea mea in mine a crescut. Simt ca pot sa fac orice daca vreau destul de mult. Si ca fac alegerile corecte cand imi doresc ceva. Insa din pacate, in acelasi timp, increderea mea in oameni aproape ca a disparut. Inainte, pentru ca nu eram eu destul de multumita de mine ca om, nu mi se parea ca pot pretinde ceva de la altii. Dar acum cand stiu ca se poate si nu e chiar asa de greu sa fii un om bun si frumos, mi-e din ce in ce mai greu sa le gasesc altora scuze cand nu s-au tinut de cuvant, cand nu le pasa, cand nu dau nimic pentru ca s-au obisnuit doar sa primeasca, cand sunt egoisti si nepasatori.
Am pus tot ce-am invatat eu in ultimele luni despre viata ca pe o sita in fata oamenilor din jurul meu. Si s-au cernut rapid prin sita. Atat de repede incat am ametit privind si cu greu imi revin din asta. Au ramas doar cativa, putini dar cu atat mai pretiosi pentru mine. Si culmea, au ramas din cei de la care nu am avut multe asteptari. Ceilalti s-au intors la viata lor linistita si comoda si-au spus rapid "nu" in sinea lor in momentul in care nu au mai primit continuu si s-a pus problema sa faca si ei ceva pentru o prietenie.
E crunta dezamagirea. Nu doare pentru ca ramane gol in jur, golul acela se umple rapid cu ceea ce ramane, doare insa pentru ca e pe cale sa strice toata imaginea despre lume si despre oameni, tesuta atat de greu pe panza revenirii mele intre ei.
Inghitind gustul amar si deschizand ochii tristi, vad imaginea unui Om. E modul Universului de-a imi aminti ca nu trebuie sa generalizez, ca nu trebuie sa judec toti oamenii dupa majoritatea lor si ca nu trebuie sa imi pierd speranta.
El...a pierdut totul. Acum multi ani, era un om bun si cald si luminos, care stia sa gaseasca bine in oricine. A fost lovit, tradat, i s-a luat tot ce avea mai drag pe lume. Oricine ar fi trecut prin asa ceva ar fi devenit rau si cinic si neincrezator in oameni. El nu s-a schimbat. Ar fi putut sa faca rau si-a ales sa faca bine. L-a durut si-a cedat ce nu voia sa cedeze, ca sa-i fie altcuiva bine. Ar fi trebuit sa se indeparteze de oameni si n-a facut-o. A dat caldura si lumina in continuare. Pana cand in sfarsit a gasit pe cineva alaturi de care merita sa isi traiasca restul vietii. Acum, ea, viata, ii ia din nou tot ce are, poate numai pentru o perioada. E departe de familie si de toti oamenii pe care-i iubeste, desi…desi si-a castigat dreptul, prin suferinta, lupta si iubire, de-a fi cu toti cei dragi alaturi.
Cred ca pe oamenii cei mai buni Dumnezeu ii incearca cel mai mult, probabil are planuri mai importante pentru ei...
El...e singur, desi nu e. E departe de toti, dar stie sa traiasca frumos si sa-i pastreze aproape.
Emana optimism. Si cand mi-e greu, desi mie mi-e mai usor, imi aminteste ce bine-i ca sunt sanatoasa si cate lucruri inca vreau si pot sa fac. Si ma invata sa ma bucur ca mai pot sa le fac.
Cand simt ca tot ce construiesc cu oameni pe care-i iubesc se destrama, cand ma simt iubita si-apoi asta trece asa de repede incat intreb ce-a fost si ce-am trait, el imi spune ca unele lucruri nu se schimba niciodata. Si il cred. Pentru ca simt conexiunea aceea dintre noi la fel ca si acum....mult timp si pare imposibil ca ea sa dispara vreodata.
Nu mai am incredere in oameni. Caut motive ascunse sau pur si simplu mi-au dovedit de prea multe ori ca nu ma pot baza pe ei. El este ca o stanca in calea acestor ganduri rele. Ajunge sa-i vezi privirea limpede si clara si sa-i auzi vocea linistita si demna, ca ti se face rusine de orice-ai putea gandi vreodata altfel decat bun despre el. Mie, mie care ma intreb de 10 ori daca un lucru e chiar asa inainte sa-l cred, daca el mi-ar spune ca cerul e verde si eu l-as vedea albastru, as fi convinsa ca am eu o problema cu felul in care privesc cerul. Si chiar o am...Si-as avea incredere sa-i incredintez viata mea fara o secunda de ezitare.
El este omul care as vrea sa devin. Eu care n-am meritat sa ajung sa am incredere in altii, pentru ca am mintit la fel ca ei, as vrea sa ajung sa fiu o asemenea persoana - in care cineva sa creada cu toata fiinta lui.
Si-am vrut sa stiu - un om in care se poate avea o asemenea incredere, cum crede in oameni? Cum stie daca poate sa creada in persoana de langa el? El care a fost ranit in modul acela ... distrugator? M-am asteptat sa-mi spuna c-a invatat sa aiba incredere sau ca el crede o persoana pentru ca o iubeste sau...sau ca n-are. Dar mi-a aratat ca nu asa se pune problema. Mi-a spus ca e constient ca, oricat de putin probabil ar parea, poate fi mintit sau tradat inca o data. Dar ca nu se concentreaza asupra acestui lucru. Tot ce vrea este sa stie ca el a facut tot ce-a putut ca lucrurile din viata lui sa fie drepte si frumoase. Daca stie ca a facut asta, e linistit cu orice se va intampla mai departe. Mai mult decat atat nu are ce sa faca. Si am primit o lectie frumoasa cu acest raspuns.
De fiecare data cand vorbesc cu el si-i aud vocea blanda si calma care-mi da curaj si incredere in viata, mi se face rusine - de ce sunt, de ce nu sunt, de neincrederi, de suparari si furii, de pretentii, de nemultumiri, de tot ce nu e liniste si armonie.
Simte tot ce am nevoie sa-mi spuna ca sa vad lucrurile din jurul meu intr-o lumina noua. Stie sa-si modifice tonul vocii intr-unul cald si apropiat cand iti pune o intrebare la care stie ca-ti va fi greu sa raspunzi, de-ti vine sa-ti deschizi cu bucurie orice lacate din suflet. Stie cand sa nu intrebe, pentru ca unele intrebari trebuie sa ti le pui singur. Stie cand sa incurajeze. Si stie cand sa taca, pentru ca vrea ca puterea s-o gasesc in mine si nu in altii.
E singurul (sau poate nu? e singurul de care sunt sigura cel putin) care, daca i-as spune "Vino. Am nevoie", s-ar urca in primul avion indiferent de situatie, fara sa intrebe macar "de ce?".
Si face tot ce face bun cu-o asa o naturalete, incat daca ar citi tot ce-am scris despre el, nici nu si-ar da seama despre cine sunt aceste randuri. Pentru ca el crede ca asa sunt toti oamenii.
El...mi-e prieten. Si inca nu stiu de ce merit asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu