31. Doua maini

       
          "Ti-as spune ceva, orice, numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi…" (Octavian Paler) 

 
          A inceput cu o intrebare adresata unui necunoscut. Si cu mirarea lui ca cineva pe care nu-l cunoaste ii scrie. Si cu bucuria amandorura de a descoperi un om nou si frumos, care iti spune povesti ce iti imbogatesc viata. Ea era singura, el nu stia asta. El nu era singur, ea stia asta. Si amandoi stiau ca nu vor fi niciodata impreuna. Si-atunci n-a fost decat simplu si firesc sa vorbeasca despre orice le venea in minte, fara teama de interpretari gresite sau reactii neplacute. Au ras, au zambit, au povestit lucruri aproape uitate pe care cu altii nu le-au impartit, au impartasit lucruri delicate despre viata lor, au descoperit cu bucurie lucruri frumoase la celalalt pe care altii nu le vad si pe care nici ei nu le stiau inainte.
          El avea un fel de-a vorbi cu ea de parca o cunostea dintotdeauna, firesc si fara sa incerce sa para altfel, ii facea bucurii multe si marunte si sentimentul ca primea toate aceste lucruri o facea si pe ea sa incerce sa fie la fel ca el: calda si deschisa catre oameni si catre toate frumusetile lumii. El ii spunea ca daca toti oamenii ar fi ca ea, lumea ar fi mai frumoasa. Si ea se simtea mai frumoasa si mai buna si in multe alte feluri in care si-ar fi dorit sa fie si nu era, inainte ca ei sa se cunoasca. El zambea mai mult si o suna ca sa-i spuna ce lucru deosebit este ea in viata lui. Si cum ea scoate la suprafata ce e mai frumos din el si il face sa se gandeasca la lucruri in alta forma. Pentru ea, prietenia lor simpla si curata era ca un stalp de rezistenta in viata ei. I-a dat incredere, a facut-o sa simta ca poate orice, ca si daca are de luat o hotarare grea, el va fi acolo undeva, mereu.
          Pentru ea, era omul cu care n-ar fi putut trai, dar care i-ar fi ajuns pentru toata viata si daca ar fi trait la distanta si nu s-ar fi atins niciodata. Cu care toate negurile din ea au disparut. Si-a uitat ca a suferit vreodata. Si-a invatat sa iubeasca fara sa vrea nimic inapoi. Sa se bucure ca are ocazia sa daruiasca tot ce are mai bun in ea. Atat.
          
          Pana intr-o zi cand el i-a luat mana intr-a lui. Intr-un mod atat de firesc de parca asta ar fi facut dintotdeauna. Si timpul s-a oprit. Un moment perfect. A fost ca si cum i-a dat ei tot sufletul lui si l-a primit pe al ei inapoi. O stare pe care ea o visase cu mult timp inainte si despre care stia ca va ramane intacta, oricat timp ar trece apoi. A fost… ”libertatea totala fata de persoana care e cu tine, de a i te arata tu cu totul, asa cum esti, cu bune si cu rele, fara nici un fel de teama ca vei rani sau ca vei fi judecat pentru ceea ce spui, doar cu siguranta ca tot ceea ce spui este primit cu caldura si cu drag. Si ca, de fapt, nici macar nu ai nevoie sa vorbesti...ajunge ca e langa tine si intelege orice vrei sa spui numai privindu-te.”
          Nimic nu mai era la fel. Nimic nu mai era important. Si totusi, simtindu-i mana, era important totul.
          Un moment de liniste totala. Si incredere. Si siguranta.
          Ea-i spunea mereu “du-te”, de prea multe ori ca el sa nu stie ca de fapt voia sa spuna “stai; si nu-mi mai da drumul niciodata”. El stia c-o sa-i dea drumul si totusi a facut-o sa simta ca nu. El a facut ce-a simtit, dar  nu s-a gandit si la ea.
          Pe urma, ea i-a simtit zile in sir degetele in palma in fiecare clipa; si a stiut cat de greu ii va fi de acum sa traiasca fara atingerea mainii lui. Ca nu poate, ca nu vrea, ca nu stie cum sa faca asta.

          Si alta data, pentru a doua oara el i-a tinut mana strans intr-a lui, poate ca sa-i arate ca prima data a fost adevarat si nu o intamplare. Si-atunci au stiut amandoi ca era prea mult ca sa ramana la fel. Ca de acum va fi prea mult sau prea putin. Si-a fost… putin. Pentru ca el a ales sa-i fie usor. Nu-i usor sa simti mult pentru cineva si sa stii ca nu e langa tine. E greu sa simti asta si pentru o clipa, dar pentru o viata… Si el n-a vrut sa traiasca fiindu-i greu. A ales o viata linistita. Uneori, unii oameni aleg sa incheie povestile intr-un moment de neinteles. Cand nu vor sa riste.

          S-au mai vazut o singura data apoi. Ca sa-si vorbeasca… Ce lucruri ciudate ni se intampla uneori: Ne intalnim ca sa spunem lucruri importante pentru noi, lucruri la care ne gandim zi si noapte pana sa ne vedem, le formulam exact, ne inchipuim exact clipa in care i le vom spune, cu ce va fi imbracat si cum va arata privirea lui in timp ce va asculta si cum va reactiona exact cu cuvintele pe care ni le dorim… sau exact cu cele de care ne e frica. Si cand ne aflam fata in fata cu omul pentru care am gandit toate astea, nu putem spune nimic. Toate cuvintele dispar. Nu mai e important decat ca suntem acolo, pentru o clipa sau pentru o ora si pare atat de irelevant daca doar ne privim sau spunem cuvinte ce brusc par neimportante… Ochii, gura, mainile, toate obiectele din jur te impiedica sa zici ceva. Si ti-e ciuda ca vei pleca cu toate cuvintele nespuse in brate, pentru ca odata ramasa singura sa le iei din nou la analizat si formulat si calculat cum sa le spui cu urmatoarea ocazie…daca va mai exista una….Dar oare e ceva de spus cu adevarat? Sau in ochi se poate citi totul mult mai bine? In loc de toate intrebarile, toate cuvintele de drag, de nedumerire, de mirare, de eliberare, de despartire, de chemare, de durere, de dor, de neintelegere, in loc de toate astea nu ajunge o privire?
          Nu s-au imbratisat la plecare. Ea simtea ca poate nu-l va mai vedea. Chiar a gasit puterea de a glumi cu asta: “sa ma uit la tine ca si cum n-o sa te mai vad niciodata?”. El a asigurat-o ca nu, uitand pentru o clipa de cate ori l-a simtit ea mai bine decat s-a cunoscut el insusi. S-au salutat si atat. Stia ca daca-l va imbratisa, din sufletul ei vor iesi brate invizibile care-l vor strange cu atata putere, incat despartirea va durea mai mult decat toata singuratatea care avea sa urmeze.

          El a plecat.

          Ea l-a lăsat sa plece.

          El i-a spus intr-o zi ca nu-i e bine in viata lui. Stia si ea asta de mult, cu mult inainte sa o stie chiar el. De unde? Dintr-un timp in care el ii scria continuu, de parca n-ar fi avut nici un alt om pe lume cu care sa vorbeasca, sau ca si cum numai cu ea ar fi putut vorbi asa, simtind ca orice-i povesteste despre el este bine primit. Din faptul ca zambea mult prea putin si radea si mai putin. Stia, deoarece are o voce minunata si totusi canta prea rar. Cand povesteste sau scrie ceva, atinge oamenii cu un har de care e constient si totusi nu simte dorinta sa scrie. Si mai stia, pentru ca daca totul ar fi fost complet in viata lui, n-ar fi putut s-o ia de mana. Nu asa. Asa cum nu se poate explica. Asa cum stie si el ca n-o s-o mai faca vreodata.
          Sa stii ca un om e potrivit si totusi ca locul lui nu e langa tine….Da, stia…si ar fi dat orice ca lui sa-i fie bine, acolo, in alta parte. Macar atat. Sa-i fie bine fara ea… ar fi fost mai linistita.

          Ea, simtindu-l cum se duce din ce in ce mai departe, stia ca n-a gresit cu nimic. Si-a sperat ca e vorba doar de timp ce trebuie lasat sa treaca. Dar nu s-a gandit pana la capat. Nu s-a gandit si pentru el.
          El a crezut ca are de luat o hotarare, desi nu i se cerea nimic. Ea nu facea decat sa se bucure de bucuriile lui si n-ar fi vrut nimic in plus niciodata. Si totusi, el a simtit – gresit - ca trebuie sa aleaga. E greu sa stii ca te-ai pus in palma lui, cu siguranta si caldura si incredere, si sa intelegi ca nu. Ca ti-ai deschis tot sufletul in fata lui, degeaba. Ca el a ales sa nu. Sa nu fii in viata lui in nici un fel. Sa stii ca esti potrivita pentru el, ca esti ceva bun in viata lui si ca el va intelege prea tarziu c-a ales gresit. E greu sa alegi corect cand criteriile tale tin de liniste si de siguranta si nu de ceea ce simti.
          Stia ca el a hotarat gresit, dar nu avea voie si nu putea sa faca nimic sa schimbe asta. Pentru ca adevarul fiecaruia, nu al ei, e cel adevarat, chiar daca ea il vedea deformat si nedrept. Trebuia sa invete sa accepte ca fiecare om e diferit, gandeste altfel, simte altfel, actioneaza altfel. Si ca el, asa cum este el ca om, alege sa dispara, trecand cu usurinta peste faptul ca ce aveau ei doi nu intalnesti prea des pe pamantul acesta si prea putin probabil ca i se va mai intampla vreodata.
          Ce ramane – e ce alegem și ce lasam neales. Scuze si limite nereale, autoimpuse sau nu.

          Acum...el se preface ca a fost important si nu mai e. Sau ca nu era important, desi era. Nu mai conteaza. Ea si-a dat seama intr-o zi ca nu mai e important sa inteleaga de ce e totul asa, daca a gresit ea sau i-a fost lui teama, sau pur si simplu n-a mai vrut el, de la un punct incolo. Timpul care trecea a inceput s-o pregateasca, incet-incet, pentru toate intamplarile ce vor urma din viata fara el.
          Pentru ca o prietenie sa dureze nu ajunge sa lupte unul singur…

          Fiecare dintre noi avem momente cand nu reusim sa intelegem. Cum apar unii oameni in viata noastra? Cum si de ce dispar apoi? Si cum te-ai putut insela atat de mult despre ei, despre viata, despre tot? Ce mai simti ca e adevarat din tot ce-ai trait dupa ce ei dispar? Si cum mai poti dupa asta sa mai ai incredere in cineva vreodata? Sau macar in tine?
          Nu ai raspunsuri. Pentru ca altcineva nu este dispus sa ti le dea, iar tu nu poti gandi o situatie decat prin prisma a ce simti tu, a cum esti tu construita si niciodata nu te poti pune cu adevarat in locul altcuiva.
          Ea a trebuit sa accepte ca nu va intelege unele lucruri despre el niciodata. Dar daca el reactioneaza altfel decat ar fi facut-o ea, asta nu inseamna ca nu i-a fost greu, sau ca nu l-a durut, sau ca n-a simtit la fel de mult. Inseamna doar ca ea n-o sa stie niciodata exact cat si cum a fost si trebuie sa traiasca cu asta. Dar daca l-a iubit vreodata in modul acela curat si dezinteresat, atunci stie ca trebuie sa lase lucrurile asa cum le vrea el. Pentru ca asa crede el ca este cel mai bine pentru el. Ii va respecta alegerea si-l va lasa sa plece. Pentru ca ceea ce da el acum este tot ce mai vrea sau mai poate sa dea. Asa vrea, asa poate. Iar ea ii va da  inapoi iubire si iertare. Este tot ceea ce mai poate sa faca pentru a putea respira in continuare.

          Ce nu a fost să fie nu este. Ce va fi, va fi. Si ea va trai fara el. Nu va astepta si nu se va minti. Pentru ca daca el nu va putea trai fara ea, va veni.

          Ea stie ca va veni un moment cand el va intelege ca ce-au avut ei impreuna nu va mai gasi o viata intreaga. Si cand i se va face dor. Poate un dor din acela in care nu poti respira. Un dor de disperare, cand stii ca ai lasat sa-ti cada printre degete o minune care nu se va mai intoarce niciodata. Dar atunci va fi prea tarziu...pentru ea. Mult prea tarziu.

          O să vina. Eu stiu ca o sa vina ziua in care amandoi vor intelege cu adevarat de ce s-au intalnit.

          Pana atunci... ce faci cand simti ca te sufoci de dor?

          Ea...mi-a povestit toate astea pentru ca trebuia sa spuna cuiva - ca sa poata sa respire putin mai usor, ca nu cumva de prea mult greu, sa aleaga sa strice imaginea a ceea ce a fost, gandindu-se altfel la ea, numai pentru ca greul sa devina un greu mai suportabil.

          "Pe mine n-o sa ma pierzi..."