Iubirea-i in portocala pe care o gaseam candva pe o masa in fiecare zi.
Iubirea e imbratisarea unui copil care iti spune "mami, esti cea mai buna".
In "te iubesc"-ul care iti scapa de pe buze fara sa il gandesti, de te miri de tine apoi cum de l-ai spus. Nu in cel pe care-l spui zilnic in loc de salut, pe un ton indiferent, asa cum faci orice altceva din rutina zilnica. Si in acela, desigur, dar nu intotdeauna.
In mere din gradina culese cu mana ta, pe care le dai spunand "le-am ales pe cele mai frumoase".
Intr-un telefon cu "m-am intors din concediu si voiam sa stiu ce mai faci".
Intr-un "mi-e dor de tine".
Intr-o pizza pe care o comanzi in toiul noptii si-o mananci apoi cu cineva caruia aproape ca ii dau lacrimile pentru ca fericirea care pluteste in camera e prea intensa, dar care nu si-ar recunoaste niciodata ca poate sa fie si fericit.
In ochi care sclipesc brusc de bucuria revederii, care nu stiu sa spuna altceva, dar zambesc. Si poti citi tot dorul in ei.
In cuvinte putine pe care le spui dupa ce n-ai mai vorbit cu un om drag de mult timp, cuvinte simple si obisnuite, dar care prin ton devin atat de importante...
In "multumesc"-uri multe si simple, pe care nu le spui ca politete, ci pentru ca cineva sa stie cat de mult e apreciat ceea ce face.
In maini intinse, degete prin par, imbratisari, in gesturi mici in care reusesti sa-ti pui sufletul si in acelasi timp sa le faci ca pe cel mai firesc lucru din lume.In cadouri in care daruiesti stari si nu obiecte.
Zilele astea ma simt iubita. Si ma simt norocoasa pentru oamenii pe care-i am in jurul meu.
Ce vreau sa va spun este ca...iubirea sta in gesturile simple. Nu ca in cele mari nu ar sta, atunci cand viata noastra depinde de un ajutor sau un sacrificiu al unui prieten sau al altcuiva. Si acelea arata mult, evident, dar daca numai din acelea putem sa facem, poate ca undeva lipseste totusi ceva. Cumva mi se pare ca in momentele acelea ni se activeaza aproape tuturor (bine, exista si oameni rai ca exceptie, dar cred ca sunt chiar putini) un sentiment de sacrificiu destul de egoist, in care dorim sa ne aratam noua insine ce gesturi marete si importante putem sa facem pentru alti oameni. Si asta ne face sa ne simtim bine cu noi. Dar o facem rar. Insa gesturi zilnice care sa arate ca ne pasa - nu stiu de ce, dar nu suntem asa de usor dispusi sa le facem. Pentru ca ne obisnuim cu viata noastra, cu rutina zilnica, pentru ca uitam de multe ori ce minune e orice om din viata noastra pentru care simtim ceva bun. Ne gandim ca stie si ca nu are nevoie sa ii aratam prea des ce simtim.
Aici gresim. Toti avem nevoie. Si de cuvinte si de gesturi si de afectiune si de tot ce putem primi bun. Si relatiile dintre oameni nu incep sa se deterioreze cand cineva nu mai iubeste (de multe ori asta se intampla in continuare si totusi te miri de ce s-a schimbat ceva), ci atunci cand cineva nu se mai simte iubit. Ganditi-va la asta.
Spun acest lucru de fiecare data cand am ocazia - atunci cand simtim ceva rau, asa de tare ne grabim sa facem reprosuri, dar cand simtim ceva bun, de atatea ori ezitam s-o aratam...de parca n-ar fi un lucru atat de frumos ce avem de daruit. Ca sa nu ne simtim vulnerabili, sau pentru ca ne e frica, sau pentru ca nu stim cum, din orice motiv ar fi, pierdem. Pierdem momente care nu se mai intorc si uneori, din pacate, pierdem oameni.
Si de asemeni, trebuie sa avem sufletul deschis ca sa si intelegem si sa primim toate gesturile de care vorbeam. Pentru ca uneori, trecem asa grabiti prin viata, incat nu numai ca uitam sa ne manifestam, dar nici nu mai observam lucrurile bune pe care le primim. Incepem sa consideram ca le meritam, ca e normal sa vina zilnic lucruri bune spre noi, uitam sa citim priviri si zambete. Si daca le trecem cu vederea prea des si nu mai reactionam la ele, atunci sa nu ne miram in momentul in care ele vor inceta sa vina.
Asadar, spuneti cuvinte bune cat de des le simtiti. Si daruiti si glumiti si radeti si zambiti si mangaiati si dansati si jucati-va mult. Ca e tare greu sa te mai apropii de un om dupa ce apare raceala, oricat de mult ar fi fost inainte...
Am inceput sa scriu aici vorbind despre o portocala. E primul lucru care mi-a venit in minte cand m-am gandit la gesturi marunte care dovedesc iubire. Bunica mea la care am crescut in copilarie a dus-o foarte greu dupa moartea bunicului meu. Se simtea singura mereu si pensia ei mica nu ii ajungea pentru nimic. Abia avea bani sa isi plateasca intretinerea si sa cumpere o paine. Ma duceam zilnic la ea. Apartamentul ei mic era o oaza de armonie si liniste pentru mine. O ajutam cum puteam. Am aflat insa tarziu ca aproape toti banii pe care ii dadeam ii punea deoparte si ii strangea si ea in continuare nu isi cumpara mai nimic de mancare. In aceste conditii, in fiecare zi cand veneam la ea, gaseam o portocala care ma astepta pe masa, pentru mine. Stiam ce efort e asta pentru ea, as fi vrut sa pot sa-i spun cumva sa nu mi le mai cumpere si totusi atata drag era in privirea ei cand vedea cum desfac portocala, incat nu-i puteam lua o bucurie asa de mare. O mancam respirand iubire. Pentru ca era in gestul asta tot felul ei de-a fi, prin care se dadea pe ea la o parte ca sa ma puna pe mine pe primul loc, prin care bucuria mea era si a ei, prin care tot ce facea emana bunatate.
Si desi a facut multe pentru mine, mai multe decat se pot povesti, asta e primul lucru pe care mi-l amintesc cand ma gandesc la ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu