Mi s-a propus sa scriu despre tenis. Vorbesc cu atata pasiune despre sportul asta, imi lipseste atat de mult sa joc, ma uit cu atata infrigurare la meciurile importante (pentru mine), incat ar parea ca despre asta ar putea curge cuvintele din mine fara oprire. Ei bine, nu pot. Cel putin despre meciurile la care ma uit, despre omul care face ca sportul asta sa para o minune, nu am cum sa scriu. Lucrurile prea frumoase nu trebuie atinse. Daca vorbesti despre ele si nu stii cum, le strici. Trebuie sa stii cand sa arati lucrurile pe care le pretuiesti mai mult, dar despre ele este bine sa stii sa si taci.
Insa, un lucru despre care simt ca pot sa vorbesc totusi, este ceva ce am invatat sa cred saptamana trecuta - ca nimic nu este imposibil.
Dintr-o intamplare, am urmarit una din semifinalele feminine de la US Open - cea care a scris istorie - aceea castigata de Roberta Vinci. Pentru cine stie despre ce vorbesc, as putea spune lucruri evidente, pentru ceilalti, lucruri inutile si plictisitoare poate. Asa ca singurul lucru despre care simt ca vreau sa scriu este o privire. Candva in timpul setului al doilea, femeia asta a avut o scanteie in ochi, din care am stiut ca va castiga. Desi pierduse primul set. Desi avea totul impotriva ei si nu stiu daca era cineva in acel moment care credea intr-o posibila victorie a altcuiva decat a favoritei numarul 1. In acel moment am stiut ca meciul era terminat.
Femeia asta a castigat impotriva unui adversar si a inca 50.000 de oameni in acelasi timp, a facut ceva ce nimic nu ii dadea motive sa creada ca va putea face: nici conditia fizica, nici meciurile anterioare, nici forma adversarei, nici statisticile, nimic. A castigat dintr-un singur motiv: pentru ca a crezut in ea. Pentru ca de la un punct incolo a fost atat de hotarata sa faca asta, incat nimic si nimeni n-o mai putea opri.
Mi-a fost rusine de mine dupa meciul asta. De tot ce-am visat si mi-am dorit in viata asta si-am lasat balta din motive mai mult sau mai putin adevarate. Mi-am dorit sa fi fost macar o data atat de hotarata legat de ceva incat sa nu ma opreasca nici unul si nici zece esecuri unul dupa altul. Sa nu las pe nimeni sa-mi spuna ca e greu, ca nu pot, ca nu am timp, ca altceva e mai important. M-am gandit la toti oamenii din jurul meu care isi doresc lucruri si renunta atat de usor, de parca greu ar fi sinonim cu nepotrivit. Nu e, din contra.
M-am gandit cum toate marile realizari de-a lungul istoriei au fost facute de oameni care au crezut cu toata fiinta lor intr-o idee despre care toti ceilalti oameni spuneau ca e imposibila. Unde am fi fost noi ca si civilizatie, fara acei oameni, oare?
Si ce anume din educatia sau din constructia noastra ca oameni ne lasa sa tinem cont mai mult de ce spun oamenii din jurul nostru decat de ceea ce stim si simtim inauntrul nostru?
Din ziua aceea am invatat ca orice vrei sa faci, daca iti doresti destul de mult, vei putea. Poate nu in forma in care iti inchipui, poate nu in acest moment ci in unul potrivit, dupa ce te vei fi luptat destul si vei fi invatat de la viata tot ce aveai nevoie, dar o solutie exista pentru orice. Si pentru oricine. Cu o singura exceptie. Pentru care nu cred in ele. Si va provoc sa incercati sa-mi dovediti contrariul! Ganditi-va la o singura situatie in care ati renuntat la ceva ce va doreati si despre care aveti sufletul impacat ca ati incercat tot ce se putea pe lumea asta si ca nimic altceva nu era posibil.
Eu m-am gandit mult si stiu ce imi doresc. Si de data asta nu mai dau inapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu