42. Lacrimi

          Zilele trecute am privit pe cineva care a trebuit sa se desparta de oameni dragi si de un loc in care si-a petrecut mare parte din ultimii zece ani. Era emotionat dar incerca sa nu se vada. La un moment dat parea ca ii dau lacrimile, dar si-a ascuns repede starea si apoi a trecut mai departe. I-am inteles emotia; stiu cat de greu mi-e mie sa ma despart, chiar si cand stiu ca nu las mare lucru in urma. Dar m-am gandit mult timp apoi la reactia aceasta pe care mai toti o avem, de a ne ascunde de ceilalti atunci cand ne dau lacrimile.
          Plansul e bun: descarca starile rele si le schimba, linisteste. Iti da ocazia sa privesti apoi lucrurile cu ochi calmi, cu privirea spalata de lacrimi, curata si limpede. Cand dor lucruri si nu le plangem, toata acea energie negativa, toata incordarea si toata tristetea raman in noi si ne umbresc toate starile bune care ar putea urma si toate bucuriile viitoare. Si explodeaza candva, cand nu ne asteptam, in cel mai nepotrivit moment.
          Noi stim ca ne face bine sa plangem cand avem nevoie de asta. Cei care n-o stiu, trebuie macar c-o simt. Si totusi se abtin din toate puterile s-o faca. Nu stiu de ce. Sa nu se simta vulnerabili fata de cei din jur, sa nu-i intristeze sau pentru ca le e frica sa nu coboare in ochii celorlalti. Nici cand suntem singuri nu plangem. Poate pentru ca avem impresia ca suntem mai puternici asa, ca facem mai usor fata lucrurilor din jur. Nimic mai fals. Cu tristete si durere in suflet e greu, daca nu imposibil, sa fii optimist, sa cauti si sa gasesti solutii si sa schimbi lucruruile in bine.
          Ne educam copiii sa nu planga. Cum o fac, ii luam in brate (sau nu, ceea ce e si mai rau!) si incercam sa ii convingem ca lacrimile lor nu au nici un sens si nici un motiv. Pana cand, incet-incet, ei cresc si invata sa le tina pentru ei. Gresim, pentru ca ei nu au nevoie de cineva care sa le arate ca nu e bine ce simt, ci de cineva care sa le fie alaturi, de cineva care sa-i lase si sa-i ajute sa isi traiasca starile. Au nevoie sa ii strangem in brate si sa ii tinem acolo, sa ne planga in brate cat au ei nevoie. Sa ne simta alaturi si atat. Sa inteleaga ca e ok ca plang si ca sunt liberi sa simta orice. Si abia apoi, dupa ce s-au descarcat de tot, sa stam de vorba cu ei si sa incercam sa le schimbam punctul de vedere cu unul mai....luminos.
          Si noi, acum, avem nevoie de toate astea. Dar in urma educatiei si a oamenilor din viata noastra care nu stiu sa pretuiasca sensibilitatea, ne-am invatat deja sa tinem totul in noi. Sa nu mai scoatem la suprafata ce simtim decat rareori. Sa nu mai plangem decat...decat nimic. Sa nu mai plangem. Si nu intelegem cat rau ne facem cu asta decat poate candva cand tot ce s-a adunat se revarsa intr-un mod si intr-un moment pe care nu le mai putem controla.
          Eu am inceput sa ma gandesc la lucrurile acestea atunci cand am realizat ca...nu mai pot sa plang. Simt lacrimi deseori, in minte, in suflet, in sange, undeva in spatele ochilor si...se opresc acolo. Nu fac nici un efort sa le opresc, dimpotriva. Uitandu-ma inapoi, nu gasesc exact momentul in care am inceput sa blochez emotii si amintiri, cred ca altfel n-as fi putut sa merg mai departe si sa fiu azi aici asa cum sunt, dar tot ce stiu e ca ca am un corp care a uitat sa planga. Si nu-mi face bine asta si simt cum se aduna in mine lucruri care la un moment dat vor face rau celor din jur. Si inca nu gasesc alta metoda sa scap de ele.
          Incerc s-o fac aici, sa rad si sa plang cu cuvintele, de cand am inceput sa scriu pe acest blog. 
          La inceput mi-era teama de lacrimi, ma gandeam ca sunt norocoasa pentru sansa asta noua si minunata pe care am primit-o si ca daca macar pentru o clipa as parea nemultumita de ceva, Cineva de Sus ar putea sa-mi ia aceasta sansa inapoi. Dar nu-i asa. Am inteles ca orice lucru bun in viata contine, pe langa bucurie, si un strop de tristete. Una buna, care ne face sa nu uitam lucruri si sa le apreciem mai bine pe cele de acum. Si da, am momente cand simt ca nu mai pot, ca e prea mult sa le duc mereu singura pe toate, sa trebuiasca sa fiu puternica mereu si sa nu se vada niciodata cand mi-e greu, sa fiu si femeie si barbat si prea des barbat si prea putin femeie. Momente cand revin amintiri care ar trebui sa ramana undeva inchise si pe care nu le mai vreau si de care nu stiu cum o sa scap vreodata. Si-atunci as vrea sa plang. Pentru toate lucrurile bune de care nu am stiut sa am grija, pentru sansele pe care nu mi le-am jucat, pentru ca aproape de fiecare data cand mi-au fost date si a doua si a treia sansa nu am stiut ce sa fac cu ele, pentru ca atunci cand in sfarsit am inteles n-am mai avut nici una. Fiindca oamenii nu stiu sa iubeasca. Sunt egoisti si cruzi si ranesc. Iar alti oameni iti daruiesc tot ce au din tot sufletul, Sunt luminosi si calzi si-ti fac viata mai frumoasa. Si dintre prima si a doua categorie de oameni am ales de atatea ori gresit incat nu mai pot sa mai aleg nimic. Pentru ca mi-e frica de oameni desi am nevoie de ei. Si nu ma mai pot apropia de nimeni decat la suprafata. Fiindca s-au adunat prea multe lovituri ca sa le mai pot duce pe toate si-atunci aleg sa-mi fie asa de teama de oameni, incat ii alung pe toti de langa mine intr-un moment sau altul. Pentru ca as vrea ca macar pentru o secunda candva sa pot sa-mi las povara toata undeva si sa ma simt libera de toate lucrurile pe care nu mai pot sa le duc. Si usoara. Si-apoi as lua-o la loc in suflet si-as mai duce-o o mie de ani. Macar o secunda.
          Si simt ca am dreptul sa le plang pe toate pentru ca am invatat sa le dau importanta potrivita. Fiindca in loc sa le las sa ma traga in jos, ma ajuta sa ma ridic. Tocmai faptul ca stiu cat de rau poate fi in viata asta ma face sa ma bucur intens in fiecare clipa pe care o traiesc. Si sunt fericita mereu, pentru motive simple si frumoase pe care mi le gasesc singura cand nu sunt evidente in fata ochilor mei. Si nu e zi sa nu ma bucur din toata inima pentru lucruri pe care multi altii nici nu le vad: pentru raze de soare si locuri si zambete si priviri si muzica si liniste. Si ce am castigat extraordinar din tot ce-am trait este ca nu va trece nici o zi din cele ce vor urma fara un moment in care sa ma bucur sau sa ma simt norocoasa pentru ceva.
          Ce fac aici e felul meu de-a merge mai departe zambind. Si-o sa mai plang aici de fiecare data cand voi simti nevoia. Dar cu lacrimi...cum sa fac sa reusesc? Si daca reusesc, cum o sa fac sa ma pot opri?