43. All we need is...

          All we need is...love new shoes?

          Incerc de luni intregi sa scriu despre "nevoia de altceva", insa mereu ceva ma opreste. Nu numai ca nu am raspunsuri, dar parca nici macar toate intrebarile potrivite nu stiu sa le pun.
          Stiu doua lucruri:
          - creierul uman, daca primeste o perioada mai lunga aceiasi stimuli si cu aceeasi intensitate, nu mai reactioneaza la ei
          - exista pe lume persoane atat de potrivite pentru noi si care ne completeaza atat de bine, incat numai pentru ca acele persoane exista si le simtim cu noi tot timpul, avem sufletul prea plin ca sa ne mai trebuiasca altceva.
          Din cele doua lucruri de mai sus, am sa extrag doua intrebari, care duc de fapt la una singura: pentru cat timp poate un om potrivit sa ne faca sa ne simtim om complet? Si in ce mod o poate face, ca sa ne poata stimula mereu in alt fel? Sau, cu alte cuvinte, ce-as vrea sa inteleg eu este de ce noi, oamenii, nu intelegem ce minuni sunt faptul ca suntem in viata, ca suntem sanatosi si ca peste toate astea, avem langa noi un om care ne iubeste? Cum si de ce de la un punct nu ne mai ajunge asta si ne trebuie altceva?
          Cunosc un cuplu frumos. Par ca se iubesc. El ar vrea si altceva. Pentru ca sunt lucruri pe care ar vrea sa le experimenteze si cu ea nu poate. Pentru ca a fost persoana potrivita, dar "asta a trecut". Trist.
          Daca omul de langa tine e cel care trebuie, cel pe care-l simti "al tau", ce poti sa vrei sa incerci pe lumea asta si sa nu poti face impreuna?

          
          Si cum se intampla toate? Cunosti un om. Si-ti place. Si te apropii incet incet, fara sa stii cum si de ce, pana cand descoperi ca cea mai frumoasa parte din tine nu se mai simte intreaga fara el. Si uneori se intampla o magie  si e la fel si pentru el. Si incepe sentimentul de impreuna. Si iubesti si visezi si faci lucruri impreuna si planuri si daruiesti si construiesti si crezi ca pentru tine nu va fi niciodata vreo fericire mai mare decat sa-l stii cu tine, langa tine, acum, tot timpul, mereu. Si, da, uneori se intampla si asta. 

          Trece un timp...un an, trei, sapte. Viata nu e asa simpla cum pare la inceput. E greu, e mult, e oboseala, e cu compromisuri, cu cedari si ambitii, cu dorinte si neimpliniri, e cu prea la fel si prea putin din unele si prea mult din altele. Te schimbi. Se schimba. Alte lucruri, mult mai putin importante, pentru ca par mai urgente si te preseaza, devin prioritati. Nu observam nimic, zilele curg una dupa alta, cu mai putina lumina in ochi, cu saruturi mai scurte, cu gesturi mecanice si cu mai putina intimitate. Pentru ca...nu-i asa? Sunt prea putine ore intr-o zi si nu e timp de toate. Nu iti dai seama ca nu mai razi, ca zambesti rar, ca intr-o zi cu soare ti-e indiferent daca alergi de mana intr-o poiana cu flori sau stai intins pe canapea in fata unei emisiuni tv. 

          Cand realizam ca ceva nu e bine? Din pacate, mai intotdeauna prea tarziu. De obicei cand se intampla ceva in jur, ceva rau si grav care te face sa intelegi ca ti-e frica de moarte. Ca n-ai trait ce-ai vrut nici pe departe. Ca iti mai trebuie timp ...timp pentru ce? Sa faci tot ce ti-ai dorit acum...atata vreme incat nici nu-ti mai amintesti prea bine ce, dar stii ca erau lucruri si trairi multe si deosebite si  ca sufletul tau n-ar vrea sa plece de aici fara sa le fi trait si simtit. Si incepi sa vezi lucrurile altfel. Si poate atunci pentru tine nu e tarziu, dar pentru ce-ai avut cu omul de langa tine in mod sigur este. Iti amintesti lucruri de demult si incepi sa te intrebi: cum trece? Unde-a disparut iubirea din privire? Cum te uiti acum in ochi si nu vine nimic de-acolo? Cum se poate sa iei o mana in mana ta si sa nu mai simti ca-ti curge iubire prin vene? Si cum e sa atingi pielea unui om pe care-l simti al tau si ea sa nu se mai infioare din toti porii de atingerea ta? Si ce sa mai cauti acolo dupa asta?

          M-am gandit mult, foarte mult la toate astea si, adunand tot ce simt, tot ce cred, tot ce stiu c-am gresit de-a lungul timpului, tot ce vreau sa fac si cum incerc sa fiu eu ca om pe viitor, mi-am dat seama ca sunt atatea lucruri pe care le poti face ca asta sa nu se intample. Nici macar nu e greu. Nu trebuie decat sa simti destul de mult cat sa vrei sa le faci. Am sa le enumar mai jos, nu inainte de a raspunde (si de a-mi raspunde) la intrebarea: daca e asa e usor, de ce totusi majoritatea dintre noi ajung in situatia de mai sus, de ce totusi aproape nimeni nu le face? 
          Pentru ca cei mai multi dintre noi, asa cum am spus-o de multe ori, nu avem rabdare sa gasim omul potrivit. Ne e frica sa nu fim singuri si nu stim cum sa asteptam. Si facem compromisuri - "e ok", "ne intelegem bine", "nu ma mai simt singur". Cu oameni nepotriviti drumul greu devine in timp o lupta continua de orgolii, dorinte diferite, lucruri pe care le faceai impreuna fara sa le simti si pe care incet-incet nu mai esti dispus sa le faci, ruperi de bucati din tine ca sa fie bine. E mult mai greu sa pastrezi o viata intreaga ceva frumos cand pentru asta trebuie sa te lupti si cu cel de langa tine, pe langa restul de provocari ale vietii. Nu imposibil, desigur. Unii reusesc. Altii nu si ajung la sfarsitul vietii plini de regrete si imaginandu-si cum ar face lucrurile daca ar mai avea o sansa pe care n-o mai au. Altii realizeaza la un moment dat ca nu poti forta la infinit lucruri care nu se vor a fi fortate. Si incep sa caute lucruri care se intampla firesc. Si descopere ca momentele de armonie nu trebuie sa fie o exceptie. 
          Si sunt si oameni potriviti care ajung unde spuneam mai sus. Pentru ca se obisnuiesc cu ce li se intampla, pentru ca nu le-a spus nimeni ca daca esti iubit asta nu ramane fara sa depinda de ceea ce faci tu, pentru ca dupa ce-au simtit ca au ce si-au dorit nu s-au mai obosit sa se lupte ca sa si pastreze. Pentru ca noi ca oameni avem nevoie uneori sa ne lovim tare de tot ca sa intelegem niste lucruri.

          Am sa vorbesc despre a doua categorie si despre ce cred eu ca poti face (despre ceilalti n-as sti ce sa spun, eu am invatat ca nu pot transforma ceva ce nu este in ceva ce mi-as dori sa fie, oricat as incerca si mai mult decat atat, am invatat sa nu ma mai mint pe mine) pentru a pastra o minune.

• Sa faci lucruri impreuna. Cat mai multe si cat mai des. (la oamenii despre care am stabilit ca vorbesc, e usor sa gasesti lucruri multe pe care le poti face cu bucurie impreuna cu celalalt). Sa poti imparti toate starile tale bune si rele cu un om e cea mai adevarata forma de intimitate la care ma pot gandi
• Sa faci lucruri separat, dar cu dorinta de a le face impreuna. Cred ca doi oameni sunt fericiti cand sunt "cu o mana de mana si cu o aripa libera". Trebuie sa te poti bucura de lucruri si singur, sa iti placa sa fii tu cu tine, sa ai de unde si cu ce sa aduci lucruri si idei si experiente noi acolo, in nucleul comun. Dar depinde cum o faci. Daca faci lucruri singur cu sentimentul ca n-ai cu cine, asta in timp iti aduce din ce in ce mai multe frustrari si  mai putine bucurii. Daca o poti face cu sentimentul ca traiesti o experienta noua, pe care abia astepti sa o imparti cu omul de langa tine cand il vei revedea, atunci astfel vei simti ca ii aduci un cadou daruindu-i ceva nou despre tine...dandu-i ocazia sa participe la schimbarile din tine
• Si pentru ca am vorbit despre schimbari...toti oamenii se schimba. Asta este inevitabil. Progresam, invatam, facem lucruri noi si ne dorim altele mereu, muscam cu pofta din viata asta si din tot ce ne ofera ea. Gresim daca ne dorim ca omul de langa noi sa ramana mereu acelasi si la fel ca atunci cand l-am cunoscut. De ce gresim? Pentru ca e imposibil. Orice am face, el se va schimba. Doar ca doi oameni care sunt impreuna, se pot schimba impreuna sau separat. Pot imparti experiente, pot gasi impreuna lucruri noi care sa le placa, pot citi aceleasi lucruri si invata impreuna despre viata. Pot evolua...unul langa altul, asa ca intr-o spirala. Sau pot sa faca asta diferit, in directii total opuse, care nu se mai intersecteaza niciodata. Cred ca asta depinde in mare masura de noi - si de cum suntem si ce ne dorim, dar partial cred ca este si o alegere asumata.
• Atata timp cat primim lucruri bune de la un om, tendinta e ca de la senzatia de minune sa ajungem in timp la cea de lucru normal, care ni se cuvine cumva. N-ar trebui niciodata sa ne obisnuim cu lucrurile bune. Si nu, nu ni se cuvin. In fata noastra e un om liber, care are dreptul sa faca orice si alege sa faca asta pentru noi. Si in nici o clipa a vietii noastre n-ar trebui sa incetam sa privim faptul ca suntem iubiti ca pe o minune. 
• Si mai ales, sa aratam asta. Sa stie si celalalt ca pentru noi e o minune un gest bun pe care-l face. Sa invatam sa multumim. Pentru orice. Nu e de datoria celuilalt sa faca nimic din ce face. Si daca apreciem ceva, ar trebui sa spunem si sa aratam asta in orice fel putem. Pentru ca altfel, gesturile acelea care la inceput vin din tot sufletul, la un moment dat vor inceta. Pentru ca el, omul de langa noi, va crede ca nu ai nevoie de ele.
• Si sa fii atent la ele. La toate gesturile care vin spre tine. Nu doar la cele evidente. Nu doar la cele pe care le-ai face si tu. Cele marunte, de zi cu zi, sunt cele mai importante si arata cel mai mult, pentru ca vin din ce simti, fara sa te gandesti. Sa-i surprinzi privirea asupra ta zambind cand nu stie ca il vezi, mangaieri involuntare, felul in care-ti poarta de grija in situatii in care nu e neaparata nevoie si in care instinctiv alege sa faca cum ti-e tie mai confortabil, expresii ale fetei peste care de multe ori trecem cu vederea, taceri pe care trebuie sa le simtim si nu sa le intelegem. Si exemplele ar putea continua. Cand avem sufletul deschis, simtim toate lucrurile astea. In timp cumva...devenim atenti la alte lucruri.
• Sa nu uiti niciodata ca intre a iubi un om si a-l face sa se simta iubit e o distanta foarte mare. Sa aratam tot ce simtim. Sa lasam orgolii si orice la o parte, sa nu ne mai credem vulnerabili cand ne daruim trup si suflet si sa aratam ce simtim in toate felurile posibile. Sa nu mai lasam zile sa treaca fara un cuvant bun, fara o imbratisare, fara priviri calde, fara orice crezi ca ai avea si tu nevoie. Sa spui, sa mangai, sa daruiesti si...de ce nu? sa ceri. Fara ziduri si fara limite. Sa nu facem dragoste cu trupuri care-si reprima gesturi si cu suflete care ascund trairi. E si asta o forma de-a minti. Daca tot ne daruim cuiva, hai s-o facem cu totul.
• Iar gesturile de care vorbeam mai sus, sa le facem cand le simtim. Poate sunt momente cand ne indepartam, cand nu le putem face. E ok. Mai bine aratam ce este. Poate se gaseste o solutie daca problema este intinsa cinstit pe tava in fata noastra. Altfel, ramane acolo ascunsa de gesturi de suprafata. Sa nu mai facem niciodata gesturi din obisnuinta: sa nu saruti din varful buzelor, sa nu strangi in brate fara sa pui suflet acolo, sa nu atingi daca sufletul tau e in alta parte in acel moment. Se simte imediat cand un lucru e facut din toata inima si cand e facut...mecanic. Doar ca de la un timp, dupa prea multe gesturi fara continut, incepem sa nu le mai dam valoare, pentru ca nu ne mai plac. Si nu mai avem nevoie de ele.
• Vorbeam la inceput de faptul ca creierul nostru are nevoie sa fie stimulat mereu. Sa invatam s-o facem. Impreuna. Sa nu lasam rutina aceea rea sa se instaleze incet-incet. Sa facem mereu un lucru nou, cat de mic. Sa invatam sa facem surprize si lucruri spontane. Cand simtim nevoia de ceva nou, sa avem curajul s-o spunem si s-o cerem. Orice. Nu neaparat lucruri spectaculoase, precum a sari cu parasuta. Ci mai degraba lucruri multe si marunte. Sa incepem sa ne citim unul altuia, sa mergem la un nou gen de spectacole, sa inventam jocuri noi, sa schimbam lucruri pe care le facem zi de zi cu...un strop doar. Picatura aceea de nou iti da energie si senzatie de proaspat si de ..."mai vreau".
• Sa nu consumi toate starile, sa inveti sa lasi lucruri si pentru alta data. Cand avem trairi frumoase si intense, am vrea sa le avem ...tot timpul, pana ne saturam. Uneori senzatia de saturatie chiar apare. Si dupa ea, lucrurile incep sa se deterioreze. Sa nu le traim pe toate. Sa ne oprim din ceva ce facem cu entuziasm si cu placere...cu o secunda inainte sa simtim ca a fost de ajuns. Cu exact secunda aceea care te face sa-ti doresti ceva si pentru maine.
• Sa construiesti libertate. Sa intelegi ca nimic din ce nu vine de la celalalt in mod liber si firesc nu are nici o valoare. Si ca omul de langa tine are dreptul sa faca ce vrea si cum vrea, chiar daca e cu totul altceva decat iti doresti. Si ca degeaba incerci sa obtii ca lucrurile sa se petreaca asa cum iti doresti tu. Obtii o satisfactie egoista si restrangi libertatea celuilalt. Si in timp, nu te vei mai simti iubit. Pentru ca vei realiza ca nu mai ai cum sa stii daca lucrurile care vin spre tine vin pentru ca le ceri tu si le impui sau pentru ca sunt simtite cu adevarat. Cu orice lucru prin care omul de langa tine nu se poate simti liber sa fie si sa faca asa cum simte si cum vrea, il faci sa se indeparteze de tine ascunzandu-ti ceva: un gand, o traire, o dorinta. In timp, toate astea se aduna. Si sa muncesti sa construiesti poduri peste prapastii cascate de tine...e tarziu. 
• Sa construiesti incredere. Cum? Exact cum am spus mai sus. Lasand omul de langa tine sa se simta perfect liber. Numai atunci stii ca daca este langa tine si cu tine, inseamna ca asta vrea si asta alege. Si nu mai e loc de alte indoieli si intrebari. E acolo si restul sunt amanunte.
• Sa ne autoeducam ca in fiecare situatie care noua nu ne este confortabila, sa facem un exercitiu destul de greu: acela de a ne imagina situatia inversa. Dar nu la modul "eu in locul lui as face asta sau nu". Ci mai profund de atat. Cu tot ce stim despre cum e persoana de langa noi construita. "Eu daca as fi in locul lui, cu tot ce stiu ca a trait si tot ce stiu ca simte, cum as proceda?" . Asta e modul adevarat de a incerca sa intelegem pe cineva. Criteriile noastre de valoare nu sunt intotdeauna aceleasi si trebuie sa acceptam asta.
• "The meaning of true love is to give until it hurts". Cand doare? Cand ne dorim altceva decat celalalt. Si ce facem atunci? Alegem sa ne doara pentru ca isi doreste altceva? Sau...incercam sa ne repozitionam de fiecare data si sa privim situatia asezandu-ne putin in alt unghi, pentru a intelege si alte puncte de vedere? O alegere usor de exprimat dar greu de realizat, stiu. Dar nu se intampla nimic rau daca uneori cedezi si accepti ca o traire adevarata care nu-ti place este ceva mai bun decat un compromis facut de dragul tau. Doar ca...nu poti pune mereu deoparte ce vrei tu. Si trebuie sa te simti tare iubit ca sa poti s-o faci chiar si pentru o scurta perioada... Altfel doare intr-adevar. Si durerea macina in timp.
• Sa fim sinceri. Sa nu acceptam lucruri care nu ni se par in regula. Sa nu facem lucruri in care nu credem doar ca "sa fie bine". Sa nu spunem da cand simtim ca nu. Sa nu cedam pentru a nu crea disconfortul unei discutii in contradictoriu sau de teama de o cearta. Si compromisurile (cele care nu-s facute pentru ca i-ar fi cuiva mai bine, ci pentru ca pur si simplu nu luptam pentru ce credem) macina in timp, de asemeni.
• Sa ne simtim in fiecare clipa siguri si nesiguri de omul de langa noi. Cum spun asta? Asa: sa avem siguranta buna ca ce-avem noi de oferit e tot ce are el nevoie. Ca poate sa fie fericit in fiecare clipa langa noi si ca stim si cum sa facem asta. Ca iubim si stim cum s-o aratam in asa fel incat s-o simta. Si ca atata timp cat se simte  iubit, va fi acolo orice altceva s-ar intampla in jur. Dar atat. Pana aici sa mearga siguranta. Sa fim constienti ca in clipa in care un om nu se mai simte iubit, are dreptul sa iasa pe usa exact in acea clipa si sa nu se mai intoarca niciodata. Si probabil ca o va si face, intr-o forma sau alta. Asadar, sa facem in fiecare zi a vietii noastre tot ce putem ca el sa se simta iubit. Restul e mai putin important.
• Si ma mai intrebam...cum, in timp, ajungi sa nu iti mai doresti sa faci lucruri impreuna? Pentru ca toate astea de mai sus nu sunt respectate, pentru ca te indepartezi cu incetul si lasi alte lucruri sa devina prioritare. Ar trebui sa fim mereu constienti ca am facut o alegere si ca sa te simti iubit e o minune pe care nu stii daca si cand o sa o mai intalnesti. Asadar sa avem grija de ea. Indiferent ce alte lucruri care par mai importante avem de facut, trebuie stii sa-ti ordonezi prioritatile si sa-l pui pe primul plan mereu. Daca iubesti, tot ce poti darui mai pretios unui om este timpul tau. 

          Nu-i asa ca e cel mai simplu lucru de pe lume sa le faci pe toate cele de mai sus?

          Si imi dau seama ca multe din lucrurile astea nu le facem si dam prioritate altora pentru ca...ni se pare ca avem timp. Amanam pe maine sau pe alta data cuvinte, conversatii, gesturi, adevaruri, pentru ca ...nu-i asa? "Maine o sa avem mai mult timp pentru asta". Si daca nu, te-ai gandit vreodata? Si daca, indiferent de ce, maine nu mai exista? Pentru tine sau pentru altcineva? Iti poti imagina? Ce-ar fi sa incercam ca in fiecare zi, indiferent de ce avem de facut, sa ne inchipuim ca e ultima zi in care putem face orice impreuna cu un om. Azi si gata. Ne-ar schimba asta in vreun fel comportamentul? Pentru ca, din pacate, desi pare o situatie pur teoretica, uneori (de mai multe ori decat credem), chiar se intampla. Cum ai trai maine sa stii ca ai mai avut o sansa...ieri?

          In tot ce-am scris, un lucru e insa extrem de important. Toate astea sunt inutile daca sunt dintr-o singura directie...daca nu vin de la fiecare si nu se intalnesc intr-un  "impreuna".


          Daca ai sti ca, indiferent de motiv...astazi e ultima zi in care ma poti vedea...ai face acum ceva diferit? 
          De unde stii ca nu e?
          Despre ultima sansa aflam intotdeauna dupa ce a trecut - ca a fost ultima.

          
          https://www.youtube.com/watch?v=S4kzGhDEURA