De ce sa imi mentin propria axa? Nu doar pentru partener, ci pentru mine. Ca sa nu simt ca depind de el sau ca daca vreau sa dansez, trebuie sa fie cineva acolo ca sa ma sustina. Nu. Dansez cu cineva pentru ca vreau sa impart un moment cu o anumita persoana, dar la fel de bine o pot face si singura acasa, in parc, in statia de metrou (nu e o gluma, merg dimineata spre serviciu cu metroul, cu castile si muzica de tango in urechi si imi mai scapa niste pasi pana sa imi aduc aminte unde sunt).
Invat sa imi mentin echilibrul pentru mine. De ce? Pentru ca viata mea fara echilibru a fost o suma de caderi si ridicari si probabil ar continua sa fie astfel. Acum un an si inca niste luni vorbeam cu un prieten, care m-a ascultat linistit si cu rabdare povestindu-i cum in sfarsit am gasit persoana perfect potrivita pentru mine, despre senzatia de comunicare totala si despre cum am gasit eu ce-am cautat atatia ani de zile. Cand am terminat de vorbit mi-a spus ca intotdeauna senzatia de "perfect" inseamna lipsa de informatie. Apoi mi-a recomandat sa citesc "Evolutia de la iubirea adictiva la iubirea sanatoasa". Am citit-o doar ca sa il pot contrazice: "Da, e interesanta, am spus, dar nu mi se aplica. Nu mie. Eu sunt in perfect echilibru pe picioarele mele. Nu depind de nici un el. Si fara el voi fi in acelasi echilibru, ai sa vezi". Yeah, right. Fara el am cazut si-am suferit numai eu stiu cat. Si persoana "perfect potrivita pentru mine" a stiut prin ce trec, aproape zi de zi si m-a lasat acolo. Un lucru bun la urma urmei. Asa am invatat din nou sa ma tin pe picioarele mele. Intr-adevar, ai avut dreptate, Dan, "perfect" inseamna lipsa de informatie.
Asa se exerseaza propria axa in fata oglinzii: intelegand ca esti un om puternic, care nu trebuie sa depinda de altii in nici un fel. Care isi creaza legaturi cu oamenii nu pentru ca are nevoie, ci pentru ca are de daruit. Care invata sa primeasca fara sa ceara in continuare.
Invat zi de zi. Sa fac diferenta dintre pasiune si dependenta, sa ma opresc eu pe mine cand e "prea mult", sa nu mai dau orice altceva la o parte, sa aloc timp si energie in mod echilibrat tuturor lucrurilor bune din viata mea.
Invat sa vreau lucruri bune pentru oamenii din jurul meu, fara sa imi doresc sa fiu acolo, cu ei, cand li se intampla. Sa ma bucur pentru ei pur si simplu.
Sa traiesc momente. Asa, din tot sufletul, ca si cum as crede ca e ultimul de acel gen pe care il pot avea. Si fara sa las tristetea ca poate e ultimul sa acopere totul, fara sa spun "mai vreau", fara sa mai intru in sevraj pana la "data urmatoare". Posibilitatea ca un lucru pe care ni-l dorim sa se mai intample impreuna cu intelegerea ca nu poti trai din asteptarea lui, face viata mai frumoasa. Invat sa ma bucur de drum si nu de destinatie. Sa spun "multumesc" in loc de "nu mi-a ajuns".
Invat sa-mi fie dor, dor din ala bun. Sa-mi placa oameni, sa ma apropii de ei, sa ma bucur de aceasta apropiere din tot sufletul, fara sa ii mai vreau pentru mine si cu mine, zi de zi si moment cu moment. Stiti cum e dorul bun? Ca o bucurie imensa ca un om se afla in viata ta si ca la un moment dat o sa-l revezi, ca o speranta ca ii e bine pana atunci si ca zambeste, asa cum zambesti si tu la gandul catre el. Fara senzatia de "ce ma fac fara" sau "cum respir eu acum de una singura". Simplu, inspir, expir si privesc magnoliile inflorite.
Cum exersezi asta? Tot in oglinda, zi de zi. Se zice ca daca atunci cand vrei sa inveti sa faci ceva bine, daca focusul e pe lucrurile pe care le faci gresit, creierul le retine pe acelea si le va face in continuare. Asa ca trebuie sa te concentrezi pe fiecare moment frumos, sa intelegi ca nu ti s-a dat degeaba, ca el este rezultatul tuturor actiunilor tale si sa inveti sa-l traiesti. Sa nu mai ceri. Sa dai si-atat. Restul o sa vina de la sine.
Si vine. Acum doua zile am ras cu lacrimi cum n-am mai ras de cativa ani. Sunt unele seri de vineri cand ajung acasa fericita, cu dureri de picioare, cu un zambet larg pe buze si in inima si fredonand tango-valsuri tot restul noptii si vreo cateva zile dupa aceea. Sunt zile in care te duci cu copiii in magazine de articole sportive si redevii copil pe trotineta. A, si sunt copacii infloriti care cer fotografii. Si cafele cu caramel (da, stiu, n-as bea asa ceva, e doar o metafora). Si checuri bune facute la cuptor. Sunt din toate si pentru nici una nu spun "mai vreau". Pentru c-am invatat ca ajunge sa fim noi, calmi si linistiti, si lucrurile se intampla. "Fiecare persoana, intâmplarile vietii tale, toate sunt cu tine pentru ca tu le-ai atras inspre tine."
Asadar, va rog eu, bucurati-va de tot ce-i in viata voastra. Nu asteptati sa plece ceva din ea ca sa realizati cat de important e pentru voi.
Si acum, la final, o sa ma intrebati: "ce legatura are tango-ul cu toate acestea"? Are. El te ajuta sa intelegi lucrurile simple pe care te-ai obisnuit sa le treci cu vederea si sa inveti sa traiesti frumos. Te obliga sa iti iei viata in maini, sa cerni toate lucrurile negative sau inutile si din ce ramane sa faci o poveste. Scurta cat o clipa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu