https://www.youtube.com/watch?v=2HMyJ7LuLKs
Melodia si dansul de mai sus mi-au facut ziua frumoasa. M-am trezit cu oamenii astia frumosi care danseaza si emana bucurie prin toti porii si e trecut de 9 seara si tot melodia asta o ascult. Dupa o perioada in care m-am tot intrebat ce caut in tango, de ce (mai) dansez, ce lipseste si unde sa caut, dansul aceasta mi-a dat toate raspunsurile. Starea asta... asta caut, pentru asta invat, exersez, imi consum timp si entuziasm. Ca sa pot exprima ce simt eu... asa.
Se danseaza trei feluri de tango: tango, vals si milonga. Stiu putin despre fiecare, nu multe, dar sa va spun cum le vad eu si cum le simt.
Tango-ul e viata noastra. Cu toate din ea. Si ca orice viata, pe langa orice altceva, are putina tristete. Un strop acolo. Cat sa nu uiti ca iubesti sau ca ai iubit si ca o sa mori. E un mod de a te descarca de toate (mai bun decat la psiholog, trust me). Cand incepi sa te obisnuiesti sa dansezi cu ochii inchisi, sa nu te mai intereseze nimic din ce-i in jur, in afara de imbratisarea in care esti si muzica, atunci, uneori, cand starea ta se pliaza pe starea partenerului si-a cantecului, incep sa curga din tine si suparari si tristeti si neimpliniri si dureri, toate, rand pe rand. "Dance it out" zicea un personaj dintr-un film preferat al meu. Iti dansezi toate starile astea. Nu ca sa fie mai bine dupa, nu ca sa rezolvi ceva. Pur si simplu pentru ca avem nevoie sa le scoatem din noi (ca sa nu ne umflam pe dinauntru pana explodam, la modul figurat, desigur). Un prieten de-al meu care face salsa de multi ani, cand i-am povestit de pasiunea mea pentru tango si i-am propus sa vina si el cu mine la cursuri, mi-a spus "nu, ca voi astia de la tango sunteti prea seriosi, nu e de mine; eu vreau sa ma bucur cand dansez." Avea si n-avea dreptate. Orice bucurie e asa, ca-n "Inside-out" - e adevarata atunci cand are si un strop de tristete in ea. In plus, poate una dintre cele mai mari bucurii e sa ai cu cineva genul acela de comunicare ce iti permite sa te deschizi destul cat sa-l lasi sa vada si lucrurile mai putin vesele din tine. Sa te daruiesti tu intreg, asa cum esti. Si da, suntem seriosi. Cum sa nu fii? E viata ta acolo in joc. Iti povestesti fiecare iubire. Dorinta. Iluzie. Dezamagire. Cadere. Ridicare. Depresie poate. Revenire. Din nou iubire. Ce-i mai serios decat toate astea, cand iti dansezi insasi viata?
Milonga... ei, milonga-i altceva. In Argentina-i un dans popular si cred ca nu-i de mirare ca-i atat de ritmata si de vesela. Il danseaza in primul rand oamenii simpli, in sate, pe strada. Cand viata e grea si nu te poti gandi decat la cum sa pui paine pe masa de la o zi la alta, probabil ca-s putine momentele de bucurie. Si probabil ca dupa ce termini munca, in putinele momente de relaxare, atunci lasi toata bucuria sa iasa la suprafata si-i dai drumul catre lume si catre oameni. Imi amintesc pozele de prin cartile de cand eram mica, cu oamenii de la noi de la sate stransi duminica la hora. Hora era mereu un prilej de sarbatoare. Dupa 6 zile grele la munca campului, duminica iti luai cele mai bune haine, si mergeai "la joc". Iti "jucai" in momentele alea toate starile din timpul saptamanii. Un contrast? Nu, mai degraba o transformare. Uite ce-mi da viata. Si uite ce fac eu cu toate astea. Desenez un tablou minunat din toata viata mea. Nu-i de mirare ca personajul lui Rebreanu se indragosteste de Madalina la hora, jucand Ciuleandra. E momentul in care te poti desfasura tu cu tine, nu mai e dans, nu mai sunt pasi sau figuri, e dezlantuirea fortelor tale interne. E-un fel de fotosinteza: primesti dioxid de carbon, produci oxigen. Oxigenul acela atat de necesar vietii tale. In momente ca astea. Ca in clipul de mai sus. Asta e milonga. Viata, da-mi tu ce vrei, eu o sa transform tot ce-mi dai in ce-am eu mai bun si-o sa-ti zambesc. Azi, duminica. De maine.... dansam iar tango.
Si valsul... valsul e povestea. E tot ce-am visat sa traim in lumea asta si n-am putut. E despre cavaleri si feti-frumosi si zane si printese. Despre castele cu turnuri inalte si povesti de dragoste. Despre "ia-ma in brate si pluteste cu mine si lasa-ma sa cred ca exista "pana la adanci batraneti" ". E despre mari pe care nu le-ai vazut, atingeri pe care inca nu le-ai simtit si varfuri de munte pe care inca n-ai ajuns. Valsul e liniste, e privire in ochi si lipsa de frica. E despre cat de norocoasa te simti cand un om iti spune "e-o prostie chestia asta cu tango-ul si cu povestile. Nu poti trai asa, o sa te dai tu cu capul de pragul de sus si pe urma o sa intelegi ca viata nu-i asa" si cand tu intelegi ca de fapt, e chiar asa: orice ti se intampla in viata asta e o nenorocire sau ceva obisnuit sau un miracol. Depinde numai de tine cum il privesti. Viata asta e o poveste. Ti se dau o pagina goala, cateva creioane si un peisaj. Ce faci mai departe cu ele, cum te uiti la peisaj si cum il redai e treaba ta. Valsul este un "uite, lume, asta este povestea mea. Si povestile exista doar pentru cei care cred in ele, pentru ca asa le vad. E la fel de simplu ca un "un-doi-trei-un-doi-trei"".
Ce-mi place mie sa dansez din cele de mai sus? Greu de ales. Numai Vale stie de cate ori l-am rugat sa puna aceeasi melodie de milonga zile la rand si numai eu stiu de cate ori am ascultat-o pe cea de astazi. Insa prin casa, daca vreau sa dansez singura, sufletul meu danseaza vals. Intr-un fel e normal, pentru cei care ma stiu: dintre viata reala, bucurie si poveste, intotdeauna o sa am o problema cu acceptarea realitatii si o sa prefer povestile. Nu. Glumesc. Nu accept greu realitatea. Dar am invatat s-o privesc in feluri luminoase. Sa ma bucur ca-s in viata in primul rand si din toate celelalte sa iau cel mai bun lucru pe care-l pot lua. Sa-mi fac propria poveste. Propriul castel si propria gradina. Sa invat sa plutesc pe toate starile. Sa le iau pe rand, sa le transform in bucurie. S-o dau mai departe. Si-apoi s-o iau de la capat.
"Stii, ai avut dreptate atunci cu povestile. As fi vrut sa pot sa traiesc si eu lucrurile asa, ca tine"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu