Pentru un week-end, Brasovul a devenit orasul bucuriei. Al muzicii de tango cantata in Piata Sfatului, in braserie, pe munte, in masina si in vis. Al dansului cu oameni noi si frumosi. Al veseliei.
Mi s-a promis o cafea dubla pentru povesti de la Brasov. Nu-s usor de spus. Si nu pentru ca n-as avea. Dar sunt atatea stari adunate, incat simt ca trebuie sa le las cateva zile sa se aseze pentru a realiza cu adevarat cat de bine mi-a fost.
Sunt momentele acelea de fericire adevarata, cand nu stii ca esti fericit pana n-au trecut. Le traiesti simplu si firesc, cu liniste, cu o bucurie calma, cu senzatia ca toate-s acolo unde trebuie sa fie. Si abia cand s-au terminat, iti dai seama cat de fericit ai fost.
Se amesteca in sufletul meu imagini despre un oras frumos - in care as sta - m-as muta in secunda asta fara ezitare, in care o sa revin ca sa ne cunoastem mai bine unul pe altul, despre munti, serpentine, soare, ploi de vara, caldura si... mult tango. Ca de obicei am ajuns inapoi acasa cu picioarele amortite de atata condus si inca dansand o milonga imaginara in timp ce urcam scarile.
Am inteles lucruri - evidente, dar doar in unele clipe, esentiale insa.
Ca lucrurile cele mai frumoase se intampla atunci cand nu vrei nimic. Cand zambesti cu gura pana la urechi pentru ca ai primit o veste buna si toti ceilalti din jurul tau nu stiu, dar vad ca emani bucurie si energie buna. Si sunt atrasi de asta. Tu singur atragi intamplarile minunate din viata ta. Zambind.
Ca ce credeai despre tine se poate schimba intr-o clipa. Uneori cu-o privire.
Ca n-o sa ma satur niciodata de imbratisari. Ca oamenii care danseaza tango, constient sau inconstient, daruiesc din ei mai mult decat multi altii in ani de relatii. Incercarea de a te conecta cu sufletul cuiva e un lucru extraordinar. Si adevarat.
Sa nu mai am asteptari. "The silent killer of " (
Ca un oras poate deveni brusc mai frumos cu un om in plus in el.
Am inteles sa nu mai judec. Sa nu mai fac scenarii si sa-mi inchipui cum as actiona eu in locul altor oameni. Pentru ca suntem diferiti. Sa ma bucur doar de ei, atat cat pot. Sa nu vreau nimic mai mult, mai pentru mine sau mai altfel.
Ca uneori merita sa te urci in tren catre Brasov ca sa (nu) dansezi, doar pentru a petrece cateva ore pe o banca din Piata Sfatului. Merita? Poate. Nu stiu. Stiu insa ca in timp clipele astea se cern si raman undeva... fara sa stim acum ce din ele ne poate schimba candva.
Ca a lasa unui om toate gradele de libertate e o forma de respect. Si ca lucrurile care ti se dau pentru ca le ceri nu au valoare.
Am aflat ca printre multi barbati care invita femei la dans pentru ca arata bine, pentru ca sunt in acelasi grup de prieteni sau pentru cum danseaza, sunt si unii care incearca sa le vada sufletul. Multumesc cui mi-a spus asta. Pentru ca am inceput din acel moment sa privesc altfel oamenii care danseaza si sa pricep ceva mai mult din ei. Si da, asa e, viata asta e frumoasa macar si numai pentru ca putem dansa. Si pentru ca putem vedea toate astea:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu