Cand am vazut acest film pentru prima data, mi s-a parut exagerat si neverosimil. Cu multe. Si mai ales cu partea in care el, fiind fericit si parand sa aiba totul, face sex cu alta persoana, explicand apoi c-a facut-o pentru ca "ii este frica". Abia ieri am surprins intelesul acestui "imi este frica" si mi s-a schimbat cu totul imaginea de ansamblu. Acolo e cheia filmului si m-am bucurat c-am descifrat-o.
Dar nu pot vorbi inca despre asta, e prea intens si-abia se aseaza in mine, c-un dureros gust dulce-amarui. Azi as vrea sa vorbesc despre scena in care el ii spune ceea ce spunea tuturor femeilor de pana atunci: "asta e tot ce pot sa-ti ofer, ce-avem acum si n-o sa fie niciodata nimic altceva, deci n-avem nici un viitor", la care ea ii spune ca da, nu au nici un viitor, pentru ca ea este bolnava si nu mai are mult de trait. Si-acesta este momentul in care pentru el se schimba totul.
Si mi-am adus aminte de ceva ce-am citit odata, cum ca "masura unei iubiri este pierderea ei". Si m-am gandit mult la asta - la faptul ca realizam cu adevarat (marea noastra majoritate cel putin) valoarea unui lucru abia atunci cand simtim ca l-am pierdut. Pentru ca avem prostul obicei ca atunci cand avem falsa senzatie ca cineva ne apartine, sa devenim din ce in ce mai siguri pe persoana respectiva. De parca pentru ca i-am permis sa ne iubeasca, ne e datoare s-o faca pentru tot restul vietii. Si lasam o rutina de-aia rea sa se instaleze incet-incet, pentru ca ne simtim iubiti, ne simtim in siguranta si nu pare c-ar trebui sa ne obosim prea mult sa mai facem ceva ca sa pastram ce-avem. Am luptat la inceput ca sa fim cu persoana respectiva, ajunge, nu? Si se pare ca nu intelegem un lucru: in afara de iubirea pentru copiii nostri (si-as indrazni sa spun, cu riscul de-a supara pe unii - in afara de iubirea unei mame pentru copii), nimic nu e neconditionat pe lumea asta. Din contra.
Cred ca e uman ca se intampla asta si nu voi incerca sa critic acest gen de comportament. Pentru ca principiul echilibrului in natura ne face sa nu putem fi mereu undeva acolo sus, oricat am incerca. Exista suisuri si coborasuri mereu si trebuie privite ca atare. Dar putem oare sa le controlam - printr-o schimbare de perspectiva? Putem incerca continuu sa nu traim in ceva plat si monoton, numai de frica punctelor de jos de pe sinusoida? Putem sa ne bucuram de punctele de maxim si sa le apreciem la adevarata lor valoare, iar punctele de minim sa incercam sa le intelegem, pentru a schimba ceva in bine la noi dupa ce reusim sa trecem de ele ? Suna frumos, si totusi asa putine situatii am vazut in care nu intervine monotonia dupa cativa ani si-o inconstienta sau constienta cautare de altceva, incat probabil ca nu e asa de usor de facut cum este de spus. De ce? Pentru ca nu ajunge sa iubesti din tot sufletul ca sa dureze, asa cum pare la inceput.
Acum cativa ani stateam de vorba cu o cunostinta, un medic foarte bun, dar, din pacate pentru el, mult prea cinic. Mi-a explicat in termeni foarte exacti ce inseamna iubirea din punct de vedere al proceselor chimice care au loc in creier (da, suna amuzant, dar nu era; pe orice om mai putin idealist ca mine, o explicatie ca aia l-ar fi rapus la pamant!)si de ce se spune ca "orice poveste de dragoste dureaza trei ani". Acum, dupa atata timp, pot spune ca e un om mult prea inteligent ca sa fie vreodata fericit, ca intelegea prea multe si simtea prea putin.
Partea buna din ce spunea el am stiut s-o iau: ca trebuie sa realizam faptul ca creierul uman, daca primeste in mod continuu stimuli de acelasi fel si cu aceeasi intensitate, incepe sa nu mai fie afectat in nici un fel de stimulii respectivi. Acest lucru, combinat cu dorinta reala de a face un om de langa tine fericit, ar trebui sa te faca sa-i arati mereu si-n mii de feluri ca e o minune in viata ta faptul ca el e acolo.
Din pacate, singurii oameni pe care i-am vazut stiind sa faca asta, sunt oameni care, intr-un moment din viata lor, au pierdut totul. Cand ajungi acolo, in cel mai de jos punct in care poti ajunge si nu mai ai nimic decat faptul ca esti in viata, destul de repede ajungi sa fii recunoscator si numai pentru atat. Acolo reevaluezi tot ce-ai trait, acolo realizezi ce mult aveai de fapt si ce fericit ai fost in clipele cand nu-ti dadeai seama ca esti. Si daca reusesti sa te ridici, ai castigat faptul ca nu vei mai fi niciodata la fel ca inainte. Ca de-acum in fiecare clipa a vietii tale stii pentru ce trebuie sa fii recunoscator si nu vei mai lua niciodata ceva ca si cum ti s-ar cuveni. Oamenii care au trecut prin asta nu numai ca iubesc tot ce exista in jurul lor, dar stiu si cum s-o faca.
Revenind, putem sa fim destul de sinceri cu noi si sa realizam cand primim ceva fara sa fi facut ceva ca sa meritam acel lucru? Si sa fim recunoscatori cand se intampla asta? Mi-am propus de multe ori gandindu-ma la asta (si uneori reusesc, dar nu tot timpul, recunosc), ca de fiecare data cand simt ca mi se da ceva bun sa stiu sa spun "multumesc" si mai ales "multumesc pentru ca...", deoarece orice om are nevoie sa simta mereu si nu o data ca ceea ce face este apreciat si ceea ce da este primit intr-un anumit fel. Si de fiecare data cand simt sa spun cuiva drag "te iubesc", sa insemne mai mult decat ceva frumos ce spui in mod repetat - sa spun "te iubesc pentru ca..." si "te respect pentru ca..." si "te admir pentru ca...", poate si ca o continua reamintire pentru mine a ceea ce are bun persoana din fata mea si a lucrurilor pentru care trebuie sa stiu s-o pretuiesc. Si-mi cer iertare acum in sinea mea persoanelor dragi din jurul meu carora nu le spun mereu aceste lucruri, promitandu-mi mie s-o fac mai des. Si ma simt recunoscatoare ca am cui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu