Am citit ieri niste ganduri care mi-au dat putin de gandit. Autorul lor isi punea intrebarea daca ceea ce a adus progresul tehnologiei in vietile noastre ne apropie de oameni sau ne indeparteaza de ei. Mi-a placut felul frumos si simplu in care era abordata problema, ce mi-a placut mai putin a fost faptul ca era sugerata ideea ca tehnologia ar fi un factor in cadrul relatiilor umane - te apropie sau te indeparteaza. Gandindu-ma la asta, as zice ca nici una, nici alta. Nu asta este ceea ce ne apropie sau ne indeparteaza.
Da, la o prima privire, s-ar putea crede ca faptul ca avem posibilitatea de a comunica intr-un mediu virtual cu altcineva este in detrimentul comunicarii fata in fata intre oameni. Indraznesc sa spun ca nu cred asta.
Dupa ce-am citit , mi-am lasat sufletul sa se plimbe printre amintiri...
Candva, acum multi ani, jucam bridge. Spiritul meu matematic si dorinta mea de profunzime in relatiile dintre oameni va iubi intotdeauna acest joc de echipa. Pasiunea mea crescanda pentru acest joc m-a facut sa citesc mult despre el, sa invat, sa progresez, sa-mi doresc sa joc in concursuri. Asa am ajuns sa joc constant si zilnic pe un site de bridge online, unde, desi nu era un site de socializare, s-au legat multe prietenii frumoase (a putea face o echipa buna la bridge cere in mod imperios o mare afinitate a caracterelor celor doi parteneri).
Mi-am amintit cum un om pe care nu il vazusem in viata mea a dat multe ore din viata lui ca sa ma invete sa joc mai bine; si cand ne-am vazut prima data, ne-a primit in casa lui din Oradea, ne-a dus cateva zile prin multe locuri frumoase din zona aceea a tarii si s-a purtat cu noi de parca am fi fost prietenii lui de o viata (multumesc, Cristi, multumesc, Alina, pentru prietenia voastra). Si-acelasi om, intr-o convorbire la telefon dupa ani de zile in care nu ne-am auzit, mi-a spus ca unele lucruri nu se schimba niciodata...
Mi-am amintit de Sorin din Hunedoara, de veselia cu care juca bridge, de cum ne-au chemat cu forta aproape, el si sotia lui, la ei acasa, sa petrecem un timp impreuna si cum ne-au dus in saptamana aceea in toate locurile minunate. Multumesc, Sorin si Anca, pentru bunatate.
Si m-am gandit la Serban, partenerul meu de bridge, cu care jucam zilnic, de la care am invatat atatea si care in mod sigur zambeste cu drag de-acolo de Sus, unde este, vazand ce scriu. M-a invatat sa joc mai bine, sa gandesc mai bine, sa respect oamenii, sa le respect intimitatea, sa incerc sa aflu toate fetele adevarului inainte de a trage o concluzie, sa fiu un om mai bun. M-a invatat ce e curajul si seninatatea in fata lucrurilor pe care nu le poti schimba si cat de important e sa traiesti in asa fel incat atunci cand afli ca se termina, sa nu regreti nimic. Multumesc, Serban, pentru c-am putut sa te cunosc.
Si-apoi am stat si m-am gandit: evident ca in lipsa acestei tehnologii, n-as fi cunoscut acesti oameni, n-as fi avut aceste amintiri. Cum ar fi fost? Stiu. Un gol imens acolo unde in sufletul meu sunt amintiri minunate. E drept ca tot asa am cunoscut si reversul medaliei, dar refuz sa ma gandesc acum la experientele neplacute. Au existat, e adevarat, dar, pe de alta parte, cand am trait prima si singura adevarata depresie din viata mea, cineva cunoscut pe un site online de bridge a considerat ca-i pasa destul cat sa faca ceva sa ma scoata din asta. Si-a reusit. Multumesc, Adi :)
Revenind: Da, stam mult pe net. Da, unii stau si scriu mailuri si vorbesc pe skype si se uita pe facebook si...ce-or mai face cand stau la calculator. Dar o fac in detrimentul relatiilor fata in fata ? Eu nu cred. Cineva care are prieteni dragi cu care se poate vedea, trebuie sa fie nebun sa prefere sa scrie niste randuri in loc sa simta mana intinsa sau sa vada ochii zambind cu drag de bucuria intalnirii, sau sa traiasca sentimentul unic pe care imbratisarea unui prieten ti-o poate da. Nici macar nu cred ca poate folosi ca justificare lipsa de timp - lipsa de timp e doar o alegere anume in ordonarea prioritatilor. Felul in care faci aceasta alegere arata cat inseamna niste oameni pentru tine.
Ce cred eu insa este ca cei care stau excesiv la calculator pentru a comunica cu "prieteni virtuali" sau cu prieteni reali intr-un mediu virtual sunt de fapt oameni foarte singuri. Oameni care nu au genul de prieteni dragi de care vorbeam mai sus. Oameni care isi acopera cum pot singuratatea, in lipsa unor relatii adevarate amagindu-se cumva cu ideea ca totusi isi intersecteaza vietile cu ale altora in acest mod, ca totusi nu sunt singuri. De aceea si cred ca sunt periculoase relatiile de dragoste(???) incepute prin intermediul internetului - pentru ca am invatat de la un psiholog ca atunci cand intalnim pentru prima data o persoana, proiectam in ea dorintele si nevoile noastre din acel moment. Si ce e mai simplu decat sa intalnesti intr-un mediu virtual o persoana asupra careia sa proiectezi tot ce doresti tu sa-ti inchipui, nimic nefiind mai departe de realitate? Sunt curioasa daca exista o statistica a relatiilor incepute pe net, dar as paria ca nu mai mult de 10% reusesc.
Ce vreau sa spun este ca pentru un om singur, intre a fi singur si-a putea comunica cu cineva pe net, pentru el a doua varianta este o binecuvantare si-un medicament (e drept, solutie paleiativa, dar solutie) sa-si poata imparti gandurile si sentimentele cu cineva. Iar pentru cei care nu sunt singuri...faptul ca au prieteni, familie, copii niciodata nu va fi afectat in rau de faptul ca exista alternative pentru toate gesturile prin care iti exprimi afectiunea. Alternativele rele n-ar trebui sa ne schimbe alegerile. Nici un om cu relatii fericite si implinite nu o sa prefere comunicarea virtuala sau sa se joace la calculator in locul unei plimbari de mana in parc, in loc sa iasa cu copiii la joaca, in locul unei excursii la munte sau a unei iesiri...oriunde imrpeuna cu cei dragi.
In loc de conluzie: tehnologia nu ne apropie - doar ne ajuta sa comunicam atunci cand altfel de comunicare e imposibila in acel moment. Si nu ne indeparteaza - cel mult ne pune in fata unei alegeri. Si-atunci? Cine ne apropie si ne indeparteaza de oameni ? Cred ca disponibilitatea noastra sufleteasca dintr-un anumit moment, cat putem si vrem sa daruim. Si pentru asta, un simplu zambet din tot sufletul poate lega niste oameni pe viata. Si alteori, lipsa unui simplu gest atunci cand e nevoie de el poate indeparta doi oameni pentru totdeauna. Da, cred ca un zambet e de ajuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu