Credeam ca eu nu ma insel despre oameni. Credeam ca instinctul meu cel bun de om stie sa filtreze oamenii mai bine decat creierul meu de femeie plina de neincrederi si suspiciuni. Cand cunosc un om nou, rareori simt un lucru deosebit. Si-atunci cand nu am nici o prima impresie, sunt prudenta. Astept mult timp, pana simt ca-l cunosc bine-bine, fara sa ii judec felul de-a fi in orice fel. Uneori insa, instinctul imi spune ceva din prima clipa - de bine sau de rau, nu conteaza. Si aproape in toate cazurile, are dreptate. Au fost clipe in trecut cand am simtit din start ca un om va deveni important in viata mea. Si daca ma gandesc bine la toti oamenii din "familia pe care eu mi-am ales-o", despre toti am simtit ceva deosebit, aproape magic, aproape in prima clipa cand i-am intalnit. Simti cumva cand un om e pe aceeasi lungime de unda cu tine. Cum? Pai...il recunosti. Desi nu l-ai mai vazut niciodata. In linistea din privire, in cuvintele care curg lejer si simplu si care nici nu simt nevoia sa fie spuse, in siguranta ca esti "acasa" cand esti cu un asemenea om. Simti si cand un om nu e potrivit cu felul tau de-a fi. Cum? Printr-un sentiment vag de respingere pe care nici tu nu stii de unde-l ai, dar il simti cum inteapa incetisor, indemnandu-te sa faci un pas in spate fara sa stii de ce.
Niciodata pana acum nu m-am pacalit despre un om. Pe cei pe care i-am simtit deosebiti am stiut sa-i pastrez in suflet si in viata si le sunt recunoscatoare c-au facut si ei la fel. Pe unii i-am lasat sa plece cu pasi reali, nedandu-le niciodata drumul insa din suflet. Pe cei pe care i-am simtit oameni rai am stiut cumva sa-i tin la distanta prin felul meu de-a fi. Cu un singur om n-am facut asta si nici macar despre acela nu pot spune ca m-am pacalit: pentru ca i-am vazut defectele si problemele cu fiecare zi care trecea si-am simtit in fiecare secunda ca ceva nu e in regula si-am ales constient sa continui, mi-am asumat sa trec prin tot raul pe care-l vedeam in fata pentru ca atunci credeam ca asta meritam. Dar am stiut. Si ce traiesc si ce se poate intampla.
Si...e pentru prima data cand ma insel. Cand instinctul meu imi spune ceva despre un om, il simt cumva si prin tot ce face se dovedeste a fi altfel.
Cum e dupa ce te inseli prima data despre cineva? In ce mai poti sa crezi apoi? Cum mai stii pe urma ce e adevarat si ce e fals in viata ta? Cum ajungi pe urma sa mai ai vreodata incredere... in tine in primul rand si-apoi in altii?
A durut dezamagirea. A muscat din mine si-a plecat cu bucati de carne vie si de suflet smuls. Si m-a lasat privind in gol si intrebandu-ma cat am stiut si cat am proiectat. Cat am stiut si cat am vrut sa cred. Cata nevoie am sa vad frumos in jurul meu si cat de mult am pictat panza gri din fata mea cu culorile mele. Atat de mult incat nu mai stiu ce era pe panza inainte sa incep si eu s-o desenez...Si paradoxal este ca, desi fiecare lucru care mi se intampla de ceva timp incoace este o palma de trezire la realitate, instinctul meu se incapataneaza sa imi spuna acelasi lucru ca la inceput. Si intre el si creierul meu s-a dus o lupta: s-au certat, s-au luat de par, s-au tavalit pe jos si-apoi s-au lovit de toti peretii, au urlat pana la cer si inapoi, au rupt orgolii si vise si sperante si le-au trecut prin alb si negru pana cand nu a mai ramas nimic din ele. S-au linistit, s-au odihnit, au lasat gol in urma si-apoi au luat-o de la capat, cu forte proaspete. Si tot asa, pana astazi, cand...am gasit imaginea de mai jos:
In acest punct, creierul meu a dat eroare de compilare. Liniste. Gol. Pauza. Apoi si-a adunat de pe jos si armele si argumentele si convingerile si s-a declarat invins. A spus: "bine, accept. Vreau sa cunosc si perceptia cealalta si apoi sa decid". Si-a chemat sufletul in ajutor. Pentru ca trebuie sa fii capabil de multe....multe lucruri (bunatate, generozitate, daruire, curiozitate buna, incredere in oameni si in viata) ca sa poti renunta total la orgoliu, sa-ti pui tu toate dorintele deoparte si sa ai rabdare. Sa astepti. Sa dai. Sa nu intorci spatele si sa nu te feresti. Inca. Sa-ti pastrezi cutiozitatea si deschiderea sufleteasca. Sa vrei sa cunosti tot ce e diferit de tine si sa nu judeci numai dupa criteriile tale. Nu stiu daca sunt capabila de toate astea. Dar simt ca lucrurile diferite ne sperie pentru ca sunt altfel ca noi si nu stim cum sa le controlam, dar nu sunt neaparat rele. Si ca as vrea sa le aflu.
Intotdeauna mi s-a parut fascinant momentul in care hotarasti ca iti place de cineva. Nu prima clipa. Nu prima intalnire in care te atrage un om prin ceva - ochi, privire, felul in care se misca sau iti vorbeste sau jumatatea de zambet din coltul gurii. Nu asta. Ci momentul in care dupa clipe multe adunate in care ti-au placut gesturi, cuvinte, momente cu un om, apoi ti-au displacut intamplari, alte gesturi, alte cuvinte neasteptate si dupa un gust dulce de piersici ai simtit gust amar de medicament si-apoi iar dulce de ciocolata si-apoi iar amar si-apoi iar dulce si-apoi ingrozitor de amar...prima clipa cand dupa toate aceste intamplari, una te marcheaza asa de tare incat te intrebi "chiar vreau acest om in viata mea?". Si in clipa aceea poate ai o suta de motive sa "da" si ceva din tine spune "nu". Sau poate ai o mie de motive sa "nu" si ceva din tine spune "da, il vreau din tot sufletul". Cum iei decizia asta? Le pui pe cantar pe cele bune si pe cele rele si le masori? Cu ochii cui le masori? Sau aduni momentele de fericire si cele de suferinta si tragi linie? Sau...pur si simplu inchizi ochii si ceva mai puternic decat tine iti spune ceea ce stii deja? Ca peste toate astea, bune sau rele, il simti "de-al tau" sau nu. Cu toate ale lui. Asa-i ca-i magica secunda aia? Nu aceea cand spui "daca se lasa de fumat si o sa se imbrace cu pantalonii negri in loc de cei albastri, atunci da, il vreau" - nu, nu aceea in care vrei de fapt pe altcineva - un om care seamana cu cel din fata ta, dar la care tu vrei sa schimbi lucruri care l-ar transforma in altcineva. Nu. Secunda in care ai senzatia ca stii tot (tot ce e esential) si ceva mai presus de tine spune: "da, imi place. nu altfel, nu partial, ci exact asa cum este".
Mi-e dor de clipa asta. Nu stiu daca va mai veni vreodata, dar o astept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu