64. Lost in the right direction

          "What screws us most in life is the picture in our head of how it's supposed to be".
          Va recunoasteti in propozitia de mai sus? Eu da. Si zilele astea mi se intampla ceva minunat. A cazut tabloul din perete. Cum care tablou? Acela cu imaginea perfecta despre cum trebuie sa fie viata mea. Gata. Peretele e alb. Si pensula e in mainile mele. Incep sa desenez...
          Am cautat multi ani starea de armonie si liniste totala. Am gasit-o. Am pierdut-o, intr-un fel tare ciudat, de parca-i tot acolo, dar numai jumatate din ea, cealalta jumatate alegand poteci straine. Si tot ce-am incercat sa fac de-atunci a parut cumva lipsit de sens. Ce sa-ti mai ajunga cand orice e mai putin decat starea aceea?

          Mai stiti cand eram copii si credeam in basme? Acea fantezie despre cum va fi viata noastra...printesa in rochie alba si printul cu parul negru ca pana corbului si castelul de pe deal? Stateam noaptea in pat cu ochii inchisi si aveam atata incredere in toate personajele acelea...mos Craciun, zana maseluta, fat-frumos...Dar la un moment dat am crescut si am deschis ochii si basmele au disparut. Apoi majoritatea dintre noi ne-am inconjurat de oameni in care am simtit ca putem avea incredere. Dar parca nu poti arunca basmul de tot in uitare, pentru ca toti mai pastram undeva, inauntrul nostru, un sambure mic din credinta ca intr-o zi vom deschide ochii si basmul se va dovedi real.

         Insa...la urma urmei, credinta asta e un lucru tare ciudat: se activeaza in momentul in care te astepti mai putin. Pentru ca te trezesti intr-o zi si realizezi ca basmul e adevarat. Doar ca e putin diferit fata de cum era in visul tau de copil. Castelul...ei bine, s-ar putea sa nu fie chiar un castel. Si nici calul alb sau pajistea sau florile sa nu fie acolo...Si printul s-ar putea sa arate altfel decat in visul tau. Dar starea...da, ea-i acolo. Si nici nu ti se mai pare asa de important sa fii "fericit pana la adanci batraneti" - doar sa fii fericit..."acum". Pentru ca, vezi tu, uneori, in zile cu soare rosu sau in nopti cu luna plina, unii oameni te pot surprinde. Si unele momente...iti pot taia respiratia.

          Da, inca cred ca un om anume e perfect potrivit, inca stiu ca i-ar fi fost cum nu-i va mai fi niciodata, dar...pana aici am putut da fara sa cer nimic. Acum, in clipa asta, simt ca vreau. 
          Vreau un om langa mine. Unul care sa ma vrea doar pe mine, care sa stie sa ma puna pe primul plan cand e nevoie, pe care sa-l simt alaturi in orice moment. Vreau seri cu povesti pe indelete, pana tarziu in noapte. Cu cineva care sa nu se sature nici de cuvinte, nici de taceri. Vreau un om caruia sa-i admir modul de a gandi si care sa ma ajute sa ma transform in cea mai buna versiune a mea. Si eu sa fac la fel pentru el. Sa simta ca-i schimb viata in bine. Vreau un barbat care sa faca dragoste in felul ala nebun si complet dupa care trebuie sa te duci sa cumperi lamai (e o gluma aici, v-o spun alta data). Care sa se daruiasca tot. Cu care sa simt ca pot sa fac orice nebunie pe lumea asta. Un om care dupa ce se desparte de mine zambeste in continuare privindu-ma, chiar daca eu nu-l mai vad.
          Si starea de armonie...da, aceea. Mi-am dat seama ca jumatate din ea e in mine. Ca am invatat despre oameni, despre liniste, ca stiu sa iubesc si sa dau si ca mai mult decat stiam pana acum, in ultima perioada am invatat si cum sa rup din mine ca sa dau in momente in care simt ca nu mai am de unde. Asa ca da, cu mine-i armonie. Si-mi trebuie alaturi un om care-o are in el de asemeni. Vad oameni care incearca s-o gaseasca cu persoane cu care nu o vor putea gasi niciodata. Asa ca stiu acum ca depinde de cum e construit omul de langa tine. Sunt putini cu care poti s-o simti. Dar zilele astea, numai pentru ca am fost deschisa sa vad lucruri, am gasit lucruri minunate si surprize placute la persoane din jurul meu. Ceea ce ma face sa sper ca nu-s asa putini cum credeam eu.

           Simt ceva ce mi-e frica sa gandesc inca. Simt ca va fi ceva minunat. Nu stiu inca ce anume sau cine...dar e un sentiment puternic si stabil. Il cred. Nu mai e fortat, nu mai e teama de singuratate, nu mai incerc sa arat nimic nimanui, nu mai e nimic calculat. E simplu. Urmeaza ceva minunat.

           Acum un an am scris "sa-l visezi inainte". Nu stiam ce cer si ce visez, desi simteam ce cer si ce visez. Si-a venit exact atunci. Nici nu ma mai mir acum gandindu-ma la asta. A venit in viata mea exact cu starea pe care am descris-o, un om cu care bucatile mele de trup si de suflet se imbina ca niste piese dintr-un puzzle perfect. La fel simt acum scriind. E mai mult decat un vis, e o siguranta placuta. O sa fie. Nu stiu exact ce si nici nu stiu daca va fi el sau va fi altcineva, nu stiu si nici nu vreau sa ma gandesc cum va fi. Vreau sa las viata sa ma surprinda in felul ei minunat. Dar stiu ca va fi.
           "Lost in the right direction"...Habar nu am ce si cum va fi cu viata mea de acum inainte. Dar ma simt pierduta in directia buna. Sunt acolo unde trebuie sa fiu ca sa primesc cu bratele deschise ceea ce va urma.

           Curand...