Azi cuvintele nu vor sa se lase asternute pe hartie. Le-am inghitit cu noduri sarate. Las pe altcineva sa le spuna in locul meu:
"Si acolo, in momentul acela, a cazut tabloul.
Pe mine intotdeauna m-a mirat treaba asta cu tablourile. Stau acolo sus, ani de zile, pe urma, fara ca nimic sa se intample, dar nimic va spun, PAC, jos, au cazut. Stau acolo agatate in cuie, nimeni nu le face nimic, dar ele la un moment dat, PAC, cad ca niste pietre. In cea mai deplina tacere, totul e nemiscat imprejur, nu zboara nici o musca, si ele, pac. Fara nici o explicatie. De ce tocmai in momentul acela? Nu se stie. Pac. Ce i se intampla unui cui pentru a hotari ca nu mai poate? O fi avand si el un suflet, sarmanul? Ia hotarari? A discutat indelung cu tabloul, nu stia ce sa faca, stateau in fiecare seara de vorba, ani de zile, apoi au stabilit o data, o ora, o clipa, asta e! PAC!
Sau de la inceput, aia doi, aveau deja totul aranjat, uite, eu imi dau drumul peste sapte ani, imi convine, okay, atunci ne intelegem pentru data de 13 mai, okay, pe la sase, sa spunem sase fara un sfert, de acord, atunci noapte buna. Dupa 7 ani, la 13 mai, la 6 fara un sfert: pac. Greu de inteles.
Mai bine sa nu te gandesti la astfel de lucruri, altminteri te apuca nebunia. Cand cade un tablou. Cand te trezesti intr-o dimineata si nu o mai iubesti. Cand deschizi ziarul si citesti ca a izbucnit razboiul. Cand vezi un tren si te gandesti eu trebuie sa plec de aici. Cand te uiti in oglinda si iti dai seama ca esti batran."
(Alessandro Baricco - "Novecento")
Cand intr-o clipa, lumina isi schimba culorile...
Nu mai am cuvinte. Si nici lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu