68. Run, Forrest, run!

          ...sau despre prima mea competitie de alergare de 10 kilometri. De fapt despre mine. Si cum am simtit fiecare secunda din acea ora. Vreau sa scriu despre asta pentru ca este o experienta care probabil ca n-o sa se mai repete si nu as vrea s-o uit vreodata.
          Cand m-am inscris, am vrut doar sa vad daca pot sa fac asta. Un fel de testare a propriilor limite. Si-am crezut c-am sa pot pentru ca ma voi antrena serios, fiindca voi alerga des pana la competitie, voi dormi mult si ma voi hrani bine. Nu s-a intamplat asa. Am alergat doar de cateva ori in ultima perioada si saptamana care a trecut a fost una grea pentru mine, plina de gusturi dulci-amare si tentative de hotarari luate degeaba. Am mancat putin si-am dormit si mai putin. Iar dimineata de ieri a fost una in care mi-am vomitat si plamanii de-am crezut ca n-o sa pot nici ajunge pana acolo. Si totusi am reusit, acum cand ma gandesc, nu stiu nici eu cum.
          Iar dupa ce s-a dat startul, am stiut ca o sa pot. Am pornit usor, mi-am pus muzica si mi-am gasit repede un ritm constant. Si primii doi kilometri s-au terminat aproape fara sa imi dau seama. Diferenta fata de alergarea la sala s-a simtit imediat, dar nu cum m-as fi asteptat, ci in bine. Zona este minunata, am alergat prin umbrele copacilor de pe Kiseleff. Am invatat in zilele de antrenament ca trebuie sa nu te gandesti prea mult la ce faci si la cat mai ai de alergat, pentru ca incepe sa ti se para foarte mult. Asa ca in prima parte a traseului am fost atenta la drum. Si-am incercat sa ma bucur de tot ce era in jur: de soarele pe care il simteam pe fata, de iarba care mirosea a proaspat, de parcul pe langa care treceam, de momentele care treceau rapid si stiam ca nu se vor mai intoarce.
           Dupa primii trei kilometri, cand a devenit mai greu, am inceput sa fac pauze scurte de cateva secunde cat sa imi aleg melodiile. Era de ajuns cat sa ma odihneasca. Si am ascultat cantecele mele preferate, care mi-au spus despre mine, despre tot ce sunt, tot ce iubesc, tot ce vreau sa devin si tot ce caut in viata asta. Am alergat cantand aproape - cu buzele, cu sufletul si cu ochii. Care din ele m-au motivat? Primele care imi vin in minte acum sunt "Sometimes when we touch" - pentru tot ce-am trait frumos, "I want to break free" - pentru tot ce urmeaza si "She" - pentru sentimentul acela minunat ca incep sa ma simt din nou femeie, lucru pe care in ultimele luni aproape ca-l pierdusem.
          Am obosit la un moment dat. Da, a fost greu. Nu asa de greu cat sa cred ca nu mai pot. Greu cat sa simt nevoia mai des de pauze. Nu le-am luat. M-am uitat de cateva ori la cronometru, am vazut cat mai am de alergat, si-am incercat sa-mi spun ca nu mai e mult si se termina. Si in momentul ala nu m-am mai simtit asa obosita. Pentru ca...mi-am dat seama ca nu vreau sa se termine. Mi-am spus "this moment is your life!". Da, fix momentul ala. Asa ca m-am bucurat din plin de fiecare secunda, de fiecare pas pe care il puneam in fata celuilalt. M-am simtit asa de bucuroasa si de recunoscatoare ca pot sa fac asta...In general de rugam lui Dumnezeu cand ne e greu, doar atunci ne amintim de el, pentru ca vrem sa cerem ceva. Pentru mine o parte din alergarea asta a fost o rugaciune simpla si frumoasa, pe care rar am simtit s-o fac asa. I-am multumit lui Dumnezeu ca-s sanatoasa si ca pot sa alerg. Si ca traiesc. Si ca am atatea lucruri minunate in jurul meu. Si-am fost fericita...pur si simplu, fericire de-aia intensa, pentru ca frunzele de deasupra mea erau verzi.
         In dimineata asta, in timp ce imi cautam cuvintele sa povestesc aceasta experienta extraordinara, am citit cum ca alergatul "a fost la moda". A fost cat p-aci sa doara. Apoi m-am gandit - "pacat". De ce? Pentru ca mi-am dorit un "well done" sau un "I'm proud of you" in loc de asa ceva. Pentru ca...a fost ceva in care m-am implicat cu tot sufletul si-am tras de mine sa duc pana la capat. Am primit alte cuvinte in loc. Asta este. In schimb, cuvintele pe care mi le-am dorit au venit din alta parte...ca un cadou frumos si neasteptat din partea vietii. Eu in schimb sunt mandra de cei pe care-i cunosc si care incearca sa-si depaseasca limitele, sa fie mai buni cumva. Si admir din tot sufletul pe toti cei care au fost acolo. Pentru ca 10 kilometri nu alergi de distractie (si oricine care a incercat vreodata asta stie) si nici ca sa ii impresionezi pe altii. Poate doar primii trei. Dar 10 kilometri sunt o lupta cu tine. Am vazut oameni care au abandonat, oameni din fata mea care ma incurajau cu gesturi cand fata mi-era vanata de efort ca sa mai pot un pic, oameni de pe margine care vedeau cata munca e acolo si aplaudau pentru incurajare (si cand faceau asta chiar simteai ca mai poti inca putin). Am vazut un barbat care a alergat toata cursa in picioarele goale. Si altul de 84 de ani care a terminat-o. Am vazut pe altii care te asteptau la sosire cu bratele deschise si aratand ca si cum tocmai ai fi facut un lucru extraordinar. Si cand stateai sa te gandesti, da, chiar facusesi.
          A fost o zi minunata si-o atmosfera la fel - relaxata si cu voie buna si ochi stralucitori. Ma simt mandra pentru ca am facut parte din toti oamenii aceia si ii respect pe toti din tot sufletul.  Si de mine, da, ma simt extraordinar de mandra de mine. Pentru ca dupa ani de zile in care am lasat pe cineva care ma tragea inapoi sa ma faca sa cred ca nu sunt buna de nimic, am inceput sa inteleg, putin cate putin si din ce in ce mai mult, cat de multe pot de fapt si cum sunt eu ca om si ca femeie. Si ce femeie extraordinara sunt eu de fapt (da, stiu, lipsa mea de modestie...dar mi-am castigat dreptul pentru ea prin multa suferinta). Cum stiu sa dau, sa fac, sa arat. Sa dau tot ce pot din mine, sa fac lucruri bune pentru altii, sa arat tot ce simt bun fara sa-mi fie teama de nimic. Cum stiu sa ma bucur de lucruri si sa-i fac pe altii sa vada cat de frumoase-s momentele simple. Cum am schimbat parti din viata oamenilor din jur in mai bine si in mai frumos. Cum nu-mi ajunge si nu ma multumesc cu putin. Cum stiu sa visez. Cum stiu sa cred in visele mele si sa nu fac compromisuri de teama ca poate nu se indeplinesc si raman fara  nimic. Si cum nu imi traiesc viata multumindu-ma sa-mi fie bine.
          Imi promit sa nu uit niciodata ca pot. Ca pot sa fac mult mai multe lucruri decat cred. Si ca merit si eu tot ce stiu sa dau. Sa nu mai trag de oameni vreodata si sa nu mai fiu pe alt plan decat pe primul in viata nimanui. Sa inteleg ca nu numai eu sunt norocoasa pentru oamenii faini din jurul meu. Si ei sunt. Si ca cine nu vede in cate feluri pot sa fiu un om frumos si nu se simte norocos pentru mine, merita mult mai putin...decat pe mine. Si imi mai promit sa ma lupt mereu cu mine sa fiu un om mai bun...trecand peste toate limitele pe care creierul meu incearca sa le impuna. Inima e mai puternica decat el, am inteles asta azi.
         De unde titlul? Pentru ca mi-a venit in minte fara sa vreau si de aceea am revazut "Forrest Gump" in seara asta. Si scena din film in care Forrest alearga aruncandu-si protezele este si va fi mereu un reminder despre cat de multe poate face un om din el insusi...si cat de mult un om care te iubeste te face sa descoperi asta...