Ma pregatesc sa redevin un om normal. Mi-am inchis geamantanul cu vise si-am coborat cu picioarele pe pamant. M-am uitat in jur. Ce-am vazut? O fata draga care vrea un copil. A si vorbit despre asta cu omul de langa ea. Pacat numai ca ea in tot timpul asta doreste alt barbat. Un om si mai drag care spune ca ii este bine cu o femeie, insa se gandeste si la alta. Am mai vazut un barbat care stia de mult timp ca femeia de langa el nu era cea potrivita, dar...ii facea de mancare, ii calca hainele, avea grija de el...era...cum se spune..."a win-win situation". I-a trebuit doar o propozitie spusa de cineva la momentul potrivit ca sa realizeze ca nu asa doreste sa-si traiasca tot restul vietii. In cateva zile alesese deja un drum nou. Nu stiu daca ii este mai bine asa cum traieste acum, dar macar se vede ca...traieste. Insa el este singurul caz printre toate celelale multe in care oameni care merita si luna si stelele in privirea lor se multumesc cu paine si apa pe masa. Vad asa de multa lume in jurul meu care nu se gandeste la cat de mult i se potriveste un om sau nu, ci doar la cum sa faca sa le fie bine, incat am ajuns sa cred ca gresesc eu. Ca ce vreau eu nu se poate. Daca se poate, se poate la momentul nepotrivit.
Si-atunci...renunt. Din lasitate, cred. Eu care spuneam oamenilor sa nu faca nici un compromis, sa nu se multumeasca cu putin, sa astepte si sa caute omul potrivit, am renuntat. Pentru ca am obosit. Si pentru ca ce-am cautat am gasit deja. La momentul nepotrivit, desigur. Nu mai am ce sa caut. Si nici nu mai vreau sa astept singura.
Asa ca, da. Devin om normal, oricat de trist ar suna asta acum. Nu-mi mai trebuie un om perfect potrivit. O sa-mi ajunga mai putin. Reinvat sa respir altfel, sa zambesc mai linistit, fara lumini in ochi, doar cu maini intinse si vorbe bune.
O sa-mi ajunga sa pot sa comunic usor cu un om, fara sa-i cer sa ma simta din priviri, fara sa mai vreau genul acela de rezonanta pe care-l intalnesti o data intr-un destin. E placut si asa. Sa te plimbi cu bicicleta, sa faci lucruri impreuna, sa te bucuri de bucuria altcuiva, sa vrei sa cunosti, sa povestesti, sa fii acolo, sa ajuti, sa simti alaturi. E liniste, atata timp cat linistea se gaseste in tine si omul din fata ta o are in el. Da, e bine si asa. Ma uit la mine si vad ca mi-e bine.
Si care era intrebarea? A, ce se intampla cu geamantanul meu cu vise? Nu stiu...vrea sa-l imprumute cineva?
Pornesc pe drumul asta. Atat cat voi rezista pe el.
Cine poate spune cand ceva se termina si cand incepem un drum nou? Nu e o zi din calendar, nu e o data de nastere, nu e inceputul unui nou an. E un eveniment - mare sau mic, ceva care ne schimba. In mod ideal, ceva care ne da speranta. Dar nu intotdeauna. E un nou mod de a trai si de a privi lumea. Cand lasi la o parte vechile obiceiuri si amintiri. Ce e important e sa crezi intotdeauna in noi inceputuri. Dar este de asemeni important sa-ti amintesti ca printre toate momentele rele care te dor, exista unele lucruri pe care chiar merita sa le pastrezi cu tine.
Cand traim fara anumite lucruri pentru destul timp, usor-usor incepem sa uitam cata nevoie avem de ele. Uitam ce-am avut odata, uitam cum e sa traiesti cu acele lucruri. Si ne obisnuim cu altele...e o metoda prin care creierul se pacaleste singur ca sa poata merge mai departe. Asta face si mintea mea acum. Nu inseamna insa ca nu mai avem nevoie de ceea ce ne trebuia inainte. De aceea este important sa ne amintim faptul ca numai pentru ca putem trai fara ceva, nu inseamna ca si trebuie sa facem asta...
"Se face seara si mi se pare ciudat ca nu te vad...."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu