20. Moments in time

          Ne grabim. Cred ca in primii ani de viata ne bucuram de ce avem, ne bucuram ca suntem copii, ca ne jucam, ni se pare minunat tot ce facem nou. Apoi destul de repede ne dorim sa fim mari, sa crestem mai repede, sa putem face tot ce fac cei mari. Si se intampla. Crestem. Fara exceptie. Ne dorim apoi sa terminam scoala, apoi liceul, apoi sa fim pe picioarele noastre. Se intampla si asta. Si nu e drum de intoarcere. Vrem sa avem un om langa noi. Gasim unul. Il luam. Nu pentru ca simtim magie cand privim in ochii lui, ci pentru ca am cautat unul si-am gasit pe cineva cu care pare ca suntem compatibili si pe care in timp invatam sa credem ca-l iubim. Ne dorim copii. Mi-e groaza sa ma gandesc cati isi doresc un copil pentru ca asa trebuie, pentru ca si-au propus o cifra, pentru a "mentine" o casnicie sau a o obtine. Si cat de putini o fac pentru ca au prea multa iubire in ei si simt ca pot face un copil fericit. Pentru el - pentru copil. Nu pentru ei. Nu stiu ce ne mai dorim dupa aceea. O masina, o casa, vacante, un calculator nou, un telefon nou - nu in ordinea asta - habar nu am in care. Conteaza doar ca vrem, tot timpul vrem ceva si din ce in ce mai mult si mereu altceva. Pana vine un moment cand ne dam seama ca trec toate prea repede, ca nu mai avem asa de mult de trait. Un moment in care incepem sa regretam lucruri pe care le-am facut si mai ales lucruri pe care nu le-am facut. Ne-am dori sa dam timpul inapoi si stim ca nu se mai poate. Logic atunci ar fi ca macar din acel moment sa traim altfel. Dar nici asta nu prea se intampla. Ne inghitim in sec regretele si continuam in acelasi stil. Pentru ca trebuie sa fac asta, pentru ca vreau asta, pentru ca am nevoie (??) de asta...
          Noroc ca viata ne mai scoate din cand in cand, in incercarea de a ne face sa intelegem, momente perfecte. Conduci masina fara sa simti nimic si vezi un mac rosu pe campul pustiu. Stai pe scaun, afara ploua si la un moment dat, ridici capul fara sa stii de ce-ai facut-o si pe geam vezi curcubeul. Esti acasa si esti suparat din cine stie ce motive si copilul tau iti spune pe neasteptate "te iubesc" si te ia de gat si simti cum se scurge toata iubirea aia mare si multa din venele lui in ale tale si inapoi. Sau esti oriunde altundeva, te incrunti si ridicand privirea, vezi un om care te priveste si iti zambeste. Si uiti de ce te incruntai pentru o secunda si zambesti si tu. Sau primesti ceva frumos fara sa fi facut nimic ca sa meriti. Sau scapi cu viata intr-o clipa in care puteai sa mori.
          Si in momentul ala te opresti din alergat. Timpul se opreste. Esti unde si cu cine iti doresti sa fii, in momentul ala. E o clipa perfecta, e tot ce iti doresti si stii ca n-ai schimba nimic din ea. Magie pura. Si realizezi in secunda aia ca asta este totul. Asta e viata ta adevarata. Suma momentelor de genul asta, care odata traite, nu-ti mai dispar niciodata din suflet. De-asta merita sa traiesti, de-asta alergi, asta cauti. Exact clipa asta. Care sta...atat ! Si gata, a trecut. Nu mai este.
          Apoi timpul incepe din nou sa curga, incet-incet, pana isi reia cursul normal. Si te intrebi daca o sa mai traiesti vreodata minunea de mai devreme. Poate ca da, poate de mai multe ori. Poate niciodata. Daca ai inteles ceva din ce tocmai ti s-a intamplat, atunci simti ca nu conteaza. Ca daca asta a fost singurul moment de acest gen din tot ce vei mai trai tu, inseamna ca viata e frumoasa. Si numai faptul ca exista posibilitatea sa se intample din nou o face si mai frumoasa.
          Ce-ar fi atunci sa incetinim putin? Sa nu mai alergam, sa nu mai cautam. Sa ne uitam in clepsidra aia de mai sus si sa vedem ce putin nisip a ramas si cat de repede se scurge si sa-l oprim, clipa cu clipa. Sa ne spunem noua ca fiecare clipa poate fi una din aceea perfecta. Sa ne oprim, sa ne uitam in jur, sa intelegem de ce e o minune ca tot ce-i in jurul nostru e acolo fix acum si nu altcandva sau altcumva. Si sa ne bucuram de asta din toata inima. Si fiecare fir din acela de nisip sa devina un strop de viata traita cu adevarat.

          Eu cred ca am inteles. Stiu azi ca fiecare clipa perfecta este rodul modului nostru de a o "privi". Stiu ca un om poate "vedea" o clipa perfecta si sa nu inteleaga nimic din ea, sa nu se bucure de ea, s-o lase sa treaca. Stiu ca depinde de noi sa oprim timpul in secundele alea.
          Am vrut si eu sa cresc. Am vrut si eu sa treaca timpul mai repede. Am vrut sa am, am vrut sa dovedesc, sa castig, sa fac lucruri inutile care pareau importante. Dar am iubit. Totul. Am inteles spre norocul meu destul de devreme cat sa mai am destul timp sa ma bucur de asta, ca secretul e sa iubesti viata asta. Si-am facut-o cu toata fiinta mea. Am vrut oameni langa mine pentru ca am stiut ca pot fi fericiti langa mine. Am vrut copii pentru ca aveam atata iubire pentru ei incat stiam ca e destula dinainte ca ei sa existe deja. Si oameni, si lucruri, si sporturi, si poezii, si carti, am iubit fara jumatati de masura. Cand imi place sau iubesc ceva, ma implic cu totul. Si-am realizat ca momentele alea unice depind de mine. Ca le vad, ca ma bucur de ele. Ca inteleg ca nu conteaza daca mai urmeaza unul. Atata timp cat ma bucur asa de mult de tot ce e in jur, va mai urma. Sau nu...Pai cum nu?...uite asta de acum...pornesc o melodie draga, vad picuri de ploaie pe geam...ce-mi mai trebuie in secunda asta? Nimic. Inca un moment perfect...

          Peste cateva zile o sa ma despart...de niste oameni, de niste lucruri, de aproape tot ce-mi era familiar si cunoscut zi de zi. Mi-a fost frica. N-as recunoaste asta in fata nimanui. Mi-a fost frica de faptul ca fiecare zi e o iluzie frumoasa care mi se va scurge ca nisipul printre degete usor, usor si in locul atator oameni care imi zambesc, cu care vorbesc, povestesc, beau cafea, mananc, muncesc, rad, ma bucur, ma intristez, va ramane...un gol imens si ca ma voi simti ingrozitor de singura. Exact cand frica asta era mai intensa, mi s-a spus "pe mine n-o sa ma pierzi". O clipa perfecta. In care am fost fericita ca universul sau persoana care mi-a spus-o a simtit ca am nevoie sa aud asta exact in acel moment. Si ca pot sa mai prelungesc iluzia inca putin. Sa nu ma gandesc inca la faptul ca oamenii au prioritatile lor, loc de munca, familie, iesiri cu prietenii, multe alte treburi de rezolvat, ca sa-si mai faca timp si pentru ce le bucura sufletul. Isi fac, dar greu. Si-apoi din ce in ce mai greu...
          Si in acea seara (asa le aranjeaza universul frumos pe toate, daca-l faci sa creada ca meriti) am vorbit cu prietena mea draga, care-i la mii de kilometri de aici si pe care atat de rar o aud...Si careia decat sa-i scriu orice cuvant care nu-i intens trait si simtit in momentul in care i-l scriu, prefer sa nu ne scriem un an de zile. Si-a fost unul din acelea. Un moment perfect. Care a durat vreo ora si patruzeci de minute sau o secunda, inca nu stiu. Stiu ca timpul s-a oprit, ca eram fericita si bucuroasa ca unele lucruri nu se schimba niciodata desi toate celelalte da, ca desi ne-am schimbat mult amandoua, nucleul acela care-i prietenia noastra ramane intact si in viata asta si in urmatoarele, ca suntem tot noi de acum 5, 10 sau 20 de ani. Nu ma miram ca gandim si simtim la fel legat de tot ce ni se intampla, ca desi ni se intampla lucruri atat de diferite, eu in lumea mea sunt la fel ca ea in lumea ei, ca ne luam vorbele din gura una alteia si ca ne venea sa spunem aceleasi cuvinte in aceeasi secunda. Ca vad tricoul ei cu Iron Maiden din clasa a 9-a in fata ochilor la fel de clar ca si zambetul ei linistit de asta vara. Si mi-ar placea sa stiu ca citeste si ea ce scriu acum in timp ce scriu, pentru ca si ea are nevoie de cuvinte, nu numai eu.
          Si-am inteles ca am gandit gresit. Ca nu trebuia sa-mi fie frica de faptul c-as putea sa pierd. Pe nimeni. Si nimic. Am inteles ca singurul mod de a pierde pe cineva e sa-ti fie frica sa nu pierzi (si mai ales sa arati ca ti-e frica sa nu pierzi - daca tu arati ca nu crezi in ce ai, cum te astepti sa creada altcineva?). Si ca singurul mod de a trai frumos e de a da tot ce simti ca pot sa dai. Indiferent ce va urma dupa aceea si pentru cat timp mai poti sa dai. Pentru ca din iubirea aia toata daruita se formeaza un nucleu acolo...fir de nisip peste fir de nisip. Si daca ai apucat sa faci nucleul acela destul de puternic, te vei revedea, indiferent in ce forma; se va intampla peste o zi, peste o luna sau peste multi ani, nu stie nimeni cand, intr-o zi in care toate planetele se vor alinia frumos si doi oameni sau mai multi vor simti la fel in acelasi timp. Si revederea aia va fi cel mai important lucru pentru ei doar in acea zi, in acea secunda. Un moment perfect. Care va trece. Repede. Facand loc urmatorului. Sau nu. Nu conteaza.