M-am indragostit, din nou, de el. De ochii lui plini de lumina, de muzica lui interioara, de caldura rece cu care te primeste... M-am indragostit de... patinoarul din Drumul Taberei! Si nu, nu este o metafora.
Povestea noastra de dragoste a inceput acum vreo 6 ani. Cand am suferit singura depresie de pana acum - de-aia adevarata, in care n-am mancat nimic o saptamana, n-am dormit de frica de cosmaruri si nu ma puteam ridica din pat. Am avut noroc de un prieten bun care a incercat sa faca ceva. Si-a reusit. M-a scos cu forta la patinoar. Eu nu mai patinasem niciodata, dar nu-mi pasa. La momentul acela as fi fost fericita sa-mi rup ceva, macar sa doara altceva mai tare. E drept ca am mers pe patine cu rotile toata copilaria (si ca si acum mi se pare mult mai usor sa mergi pe gheata decat pe role). Am ajuns acolo, am inchiriat niste patine si...am luat-o la fuga pe patinoar. Fara ezitare, ca si cum m-as fi nascut acolo. Ne-am primit unul pe altul cu bratele deschise. Am ajuns in seara aia epuizata fizic, dar cu pofta de mancare si chef de somn si-am dormit mult si fara cosmaruri pentru prima data dupa multe vreme. Si asta a fost. Din acel moment m-am dus zilnic acolo, singura. El, patinoarul, m-a invatat sa-mi accept si sa-mi vad singuratatea ca pe un lucru bun si frumos, care-mi da timp sa descopar lucruri minunate pentru mine. El m-a facut bine. Sportul in general face bine. Dar el mi-a facut bine nu numai corpului, ci si sufletului. Ne-am imprietenit frumos. Avea muzica frumoasa, avea jocuri si concursuri interactive, glume ale prezentatorilor, gheata buna care aluneca perfect, senzatia de drog bun care nu dispare. Aceea a fost cea mai rea, dar datorita lui si cea mai buna iarna din toti anii. Pentru ca m-a ajutat sa descopar ca exist eu, fara sa depind sau sa fiu definita de altii.
Apoi drumurile noastre s-au departit pentru un an. In iarna urmatoare am revenit. Si din acest an am niste amintiri pe care nu le voi uita.
Si-apoi ne-am pierdut cativa ani. Asta nu inseamna ca n-am mai fost sa patinez. Am fost. Dar nu acolo. Am fost ca sa-mi invat copii aceasta minune de sport. In locuri acoperite si aglomerate sau in locuri foarte aglomerate, cu muzica proasta si cu multi oameni nesimtiti. Am mai patinat, dar fara sa simt nimic cand o faceam.
Pana in seara asta. Cand ne-am revazut. Si din prima clipa am realizat cat mi-a lipsit. Era liber, putina lume, muzica frumoasa, ceata, prin care lumina reflectoarelor facea ca totul sa para un taram magic, de poveste. Am resimtit fericirea aia intensa. Mi-am regasit rapid increderea in gheata aia draga, in patine si-n muschi din picioarele mele pe care uitasem ca-i am. Am fugit pe gheata, am dansat, am zambit, mi-a venit sa plang si sa rad de fericire in acelasi timp. Nu stiu cum reusesc oamenii de acolo sa aleaga muzica in asa fel incat te poti hotari foarte greu daca sa mergi pe gheata sau sa te opresti sa dansezi. Iese o combinatie foarte reusita, invat sa dansez patinand si e minunat. Nu puteam gandi nimic, in afara de "cat de frumoasa e viata asta". M-am lasat sa simt. Si sa ma bucur. Si sa ma intristez ca stau asa putin si nu pot patina pana dimineata. Si-mi venea sa imbratisez pe toata lumea (am si facut-o, dar nu de fiecare data cand am simtit-o, va multumesc, oameni buni,ca ati venit cu mine acolo, imi sunteti si mai dragi dupa seara asta).
Am plecat de-acolo mult prea repede, cu senzatia aia de om indragostit care nu vrea sa se desparta. Stiu ca prea des n-o sa pot ajunge acolo, poate cel mult odata pe saptamana si mi se pare o eternitate pana va trece aceasta saptamana. Si nu ma pot gandi decat la el. La taramul acela de poveste si la senzatia aceea, care nu poate fi comparata cu nimic, decat poate cu a avea aripi si-a zbura deasupra marii, ca un pescarus.
Si-am plecat atat de plina, cu-atat de mult frumos in suflet, ca am realizat ceva: abia acum invat sa iubesc. Nu stiu cum si de ce, poate Dumnezeu a vazut cat am suferit si cat am luptat sa redevin om intreg si s-a gandit ca abia acum merit sa ma invete cel mai frumos fel de-a iubi. In care daruiesti prea-plin. Atat.
Se zice ca singura iubire neconditionata e aceea pentru copiii tai. Pe aceea am simtit-o dintotdeauna, dinainte sa se nasca ii iubeam definitiv si mai mult decat pe mine. Dar in afara de ei, am avut de cele mai multe ori iubiri intense, dar mult conditionate, deci foarte egoiste. Au disparut sentimente cand am fost ranita. Am facut reprosuri, am cerut, am suferit ca nu primesc, am facut rau si eu, uneori fara sa vreau, alteori stiind ce fac. Am avut asteptari mari si din ce in ce mai mari, pe masura ce dadeam mai mult. Si mi-am primit lectia. Si bine ca-s destul de inteligenta cat sa inteleg ce vrea universul sa-mi spuna, mai ales cand o face intr-un mod atat de putin subtil ca e gata sa ma omoare. Si de cateva luni incoace simt cum cresc in mine lucruri din ce in ce mai frumoase. Si nu-s pentru mine.
Am inlocuit, dintr-o nevoie inconstienta probabil, iubirea pentru un om cu cea pentru oameni. Si-ai zice ca daca-i pentru mai multi oameni, e mai putina sau mai superficiala. Nu e. E mai multa. Si creste pe zi ce trece. Si eu invat lucruri. Nu impuse, nu cerute, ci observand lucruri minunate cum se intampla.
Nu imi mai pasa ce primesc pentru ca am totul deja, dar ma bucur din suflet cand se intampla sa primesc. Daruiesc lucruri pentru ca asa simt, fara sa mi se ceara si cu toata inima. Nu mai cer pentru ca am invatat ca numai ce vine de la sine are valoare. Nu sunt un om perfect si nici n-o sa devin, recunosc ca am dorinte si fara sa vreau, uneori, asteptari. Dar scurta secunda de dezamagire o alung spunandu-mi ca oamenii la care tii au doua maini si au nevoie de amandoua libere ca sa zboare. Invat sa nu mai incerc sa controlez oamenii, sa-i las sa faca ce vor ei si nu ce vreau eu. Invat sa-i vad asa cum sunt si sa ma bucur ca sunt ca ei si nu ca mine, sa-i plac si cand gandim la fel si cand nu. Mai ales cand nu. Si nici macar nu-i asa de greu. Trebuie doar sa intelegi ca libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. Si ca suferința apare atunci cand așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de noi. Si ce simt este ca de cand am inceput sa nu mai pretind nimic si sa ma intereseze numai ceea ce dau, primesc infinit mai mult inapoi. Mai mult decat mi-am dorit, mai mult decat simt ca merit. Si pentru asta, tot ce incerc sa fac e sa le dau celor pe care ii iubesc aripi sa zboare, radacini la care sa se intoarca si motiv sa ramana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu