18. Dreptul la adevar

         Mi-am amintit ca in ce am scris ultima data am uitat o scena din film care mi-a dat mult de gandit:

"Couldn’t you have told your daughter that you were going to save the world? 
-No.When you become a parent, one thing becomes really clear:  that you wanna make sure your children feel safe; and it rules out telling a 10 year old that the world is ending."

          Si-acum e prima data cand regret ca acest blog nu e public, ca nu citeste oricine care nu are somn in momentul asta, ca nu pot gasi in sectiunea de comentarii 100 de pareri la 5 minute dupa ce termin de scris, pentru ca e pentru prima data cand nu-mi doresc sa "vorbesc" de una singura, ci cand mi-as dori ca asta sa fie o discutie. Frumoasa, cu argumente, contraargumente gandite si simtite. Pentru ca se pare ca despre acest subiect gandesc mult diferit fata de aproape toti oamenii din jurul meu.

          Adevarul asta e o pastila tare greu de inghitit. Sustinem ca il dorim, ca vrem ca oamenii din jur sa fie sinceri cu noi, si totusi cand primim sinceritate ne suparam des, ne simtim jigniti, trecem in defensiva si intoarcem vorbe inapoi fara sa ne gandim prea mult la ele. Foarte rar avem o reactie pozitiva in fata unui adevar mai greu de primit. Asta ce inseamna? Ca dorim sa fim mintiti, dar destul de bine si de frumos cat sa putem sa credem si sa ne pastram imaginea pe care dorim sa o avem despre noi ?

          Adevarul e o chestie tare greu de spus. Pentru ca atunci cand e bun si e mult te face vulnerabil si noi suntem de cele mai multe ori speriati de a ne expune. Pentru ca atunci cand e rau stim ca provoaca durere si mai toti care iubim, avem felul ala posesiv de-a iubi, in care am vrea atat de mult sa protejam pe cei dragi, sa-i tinem in siguranta si sa le fie bine, incat ne dorim sa luam suferinta lor asupra noastra. Si nu intelegem ca nu avem acest drept, ca nu putem trai viata altora, ca nu putem lua hotarari in locul lor. NU intelegem ca sa iubesti inseamna sa-i lasi unui om libertatea de-a fi el. Tendinta de control e prea mare. Sau...suntem lasi pur si simplu.

         Eu vreau sa stiu adevarul. Tot. Oricum ar fi. Stiu sa apreciez lucrurile frumoase care mi se spun, sa le raspund frumos si cu delicatete, provocand bucurie in persoana care mi le spune. Stiu sa incasez si pumni in stomac. De-aia care te lasa fara respiratie o perioada de timp. Pentru ca dupa tot ce-am trait, stiu ca sunt mai puternica decat ma crede oricine, si ca pot sa trec peste foarte multe lucruri, pentru ca stiu sa le privesc din mai multe unghiuri, stiu sa invat ceva din ele, stiu sa iau partea buna din tot ce poate urma.

         S-au adunat atatea lucruri de atata timp incat cred ca asta e un moment tare bun sa le scot afara. Oameni care ma iubesc din tot sufletul m-au mintit ca sa ma protejeze. Cand eram mica si am fost suspecta de o boala grava mi s-a ascuns asta. Cand bunica mea pe care am adorat-o era pe moarte, mi s-a spus altceva, am aflat candva, tarziu. Cand cealalta bunica era pe moarte, a fost mintita ca sa fie de acord cu o operatie care nu i-a adus decat ceva suferinta in plus. Am purtat atunci aceasta discutie cu multa lume, am protestat pentru dreptul la adevar. Si chiar medici mi-au spus ca un om care moare si afla ca moare cade psihic si moare mai repede. Majoritatea cel putin. Si cine suntem noi sa judecam un om dupa majoritate ? Si cine suntem noi sa luam dreptul unui om de-a face in niste zile lucruri pe care si le-a dorit o viata intreaga si pe care le-ar face daca ar sti ce putin mai are de trait? Sau sa-i luam dreptul de-a sti si de-a lupta cum stie el mai bine? 
          Probabil ca gandesc gresit, pentru ca n-am prea intalnit oameni sa fie de acord cu mine. Dar asta nu invalideaza ce simt. Nu vreau oameni in jurul meu care sa traiasca viata mea in locul meu. 
         De cand ma stiu, cel mai rau sentiment din lume mi s-a parut nesiguranta. Prefer sa stiu orice nenorocire iminenta, decat sa fiu in starea aia in care nu stii cum, nu stii de ce, nu stii de ce simti ca e ceva in neregula si ti se spune ca nu e, in care iti faci zeci de scenarii din care nu stii ce sa mai alegi.
         M-am pus si eu in situatia cea mai grea -  in care ar trebui sa-i spun copilului meu un rau care ar avea un efect devastator poate. As minti sau nu? Clar tendinta de-a o proteja m-ar impinge sa-i ascund adevarul, dar am invatat ca el stie sa se strecoare la suprafata orice ai face si stie s-o faca in cele mai proaste momente. Si ce-ar invata si cu ce-ar ramane dupa ce ar afla ca a fost mintita (chiar si ca sa fie protejata)? Ce fel de om ar deveni si cata incredere ar mai avea in oameni ?
         As vrea...as vrea sa am langa mine oameni care sa ma iubeasca atat de mult si-atat de frumos, incat sa ma respecte destul ca sa-mi spuna totul mereu; iar daca ar fi ceva rau legat de mine, sa creada in mine destul cat sa stie ca pot si stiu si vreau sa lupt si sa-mi dea libertatea de a face alegerile mele.
         As vrea sa stiu ca am doi copii care se simt iubiti atat de neconditionat si complet de catre mine, incat orice ar face rau pe lumea asta, sa nu ma minta niciodata si sa poata veni sa-mi spuna: "uite, mama, stiu ca tu ma iubesti orice as face si ca imi vei fi mereu alaturi...s-a intamplat...asta.".
          As vrea sa am prieteni destul de buni cat sa imi spuna mereu si ce vad rau la  mine, si ce vad bun, sa-mi spuna tot ce simt legat de orice si sa se bazeze mereu pe o reactie buna din partea mea. Sa stie sa-mi planga pe umar, dar si sa-mi spuna "lasa-ma in pace acum". Sa-mi spuna cand ma transform in rau, sa-mi spuna cand fac ceva bine. 
          Singurul lucru de pe lumea asta pe care simt ca nu-l pot suporta e o minciuna. Chiar una plina de intentii bune, pe care o inteleg, tot stirbeste ceva acolo. Increderea-i ceva ce se construieste atat de greu si se darama intr-o secunda. Degeaba intelegi daca nu mai e. In rest, pot suporta orice: si critici, si o veste neplacuta, si una oribila, si un "nu te mai iubesc" sau "nu sunt fericit", chiar si un "nu-mi place ce ai devenit". 
          Insa secretul pentru a putea suporta orice fel de adevar cred ca este...tonul. Sa te simti iubit cand il primesti, sa simti ca n-ai de ce sa te pui in defensiva, pentru ca vine de la cineva plin de intentii bune. Conteaza atat de mult CUM spui un lucru, poate mai mult chiar decat ce spui...

          Oare cati oameni sunt ca mine asa cum mi-as dori eu sa fiu? Oare cati pot spune orice, oricat de rau, si din ce motive ar face-o ? Mi-ar prinde tare bine sa stiu. Din iubire? respect? frica de a nu te simti mai vinovat daca n-o spui? Oare cati NU pot spune orice si cati fac asta din  lasitate si cati pentru ca au alt mod de a gandi: cred ca fac un bine astfel, cred ca e mai usor pentru persoana cealalta, cred ca adevarul n-ar putea fi suportat, cred ca ar face un rau? sau sunt doar egoisti si vor sa nu aiba ei de suferit ? Stiu ca sunt multe feluri de adevar si multe situatii de cantarit. Si mai stiu ca nimic nu e absolut, ca poti sustine ceva cu tarie si peste ceva timp sa fii pus in fata unei situatii in care sa actionezi altfel decat sustineai ca ai face-o.
          Dar as vrea sa stiu ca exista un om care sa poata sa imi spuna tot. In ochii caruia sa se poata citi lucruri atat de simple si adevarate, incat sa nu vreau nici macar o secunda sa caut altceva in spatele acelei priviri.