Am trimis scrisori azi. Mailuri, din pacate. Mi-ar fi placut sa pot sa scriu scrisori adevarate, pe care sa le duc la posta. Si oamenii carora le-am trimis sa le gaseasca in cutia postala, sa le pot vedea expresiile fetelor cand incearca sa deschida plicul, sa-mi vada si sa-mi simta scrisul putin tremurat de emotia mainii care le-a scris.
Parcurg cu ochii mintii lista oamenilor carora le-am scris azi. Doare aceasta lista. Am comparat in memorie persoanele carora le-am trimis un mail de multumire anul trecut cu cele carora le trimit anul acesta. Si unii sunt aceiasi, unii nu. Au disparut nume de pe lista si-au aparut altele. Fiecare nume care nu mai e pe lista doare mult, asa cum fiecare persoana careia abia anul acesta simt sa-i multumesc pentru ceva e o bucurie in viata mea. Si ma gandesc ca la anul poate vor fi lipsi alte nume din lista de acum. Si n-as vrea. As vrea sa-i strang pe toti in brate, sa-i tin in mine, lipiti de suflet, sa nu plece niciodata, daca au reusit sa ajunga acolo. Tot ce pot sa spun e ca indiferent ce se va intampla, nimic din prea-plinul pe care-l simt acum pentru ei n-o sa dispara niciodata.
Nu pot scrie acum pentru ce-am multumit astazi. Stiu doar c-am scris tot ce-am simtit bun, tot ce un om stiu ca-si doreste sa auda de la cineva drag si poate nu afla o viata intreaga. Pentru ca nu suntem obisnuiti sa ne punem sufletul pe tava, decat in conditii de maxima siguranta. Ei bine, azi am renuntat la centura de siguranta si-am dat bucatele din mine. Cui? unor oameni care de ani de zile imi sunt alaturi zi de zi, cu un zambet, o vorba buna, cu tot ce pot ei; si numai gandul ca nu va fi asa mereu si ca ma voi desparti de ei doare rau; unor oameni pe care nu i-am vazut de ani de zile sau pe care ii vad atat de rar, dar fata de care simt ceva despre care am pomenit in postul anterior: ceva care transcede si timpul si spatiul; ei ma simt acolo si eu la fel si altceva nu mai conteaza; unor oameni pe care nu-i stiu de multa vreme, dar pe care simt ca-i cunosc dintotdeauna.
Mi-au placut reactiile lor. N-am mai avut nici o reactie negativa. Am primit inapoi o felicitare cu o imbratisare, un gest frumos care in alte conditii nu-i facut, niste raspunsuri politicoase, o vorba buna si...o melodie pe care o ascult continuu de atunci, care mi-a spus despre un om ceva mai mult decat cateva luni de zile de povestiri. Si m-am simtit norocoasa.
Dar...trebuie sa pun un dar. Sa mi se poata aduce aminte apoi cum am zis eu ca nu cer nimic de la nimeni si ma multumesc cu putin...
Dar...ce-am facut eu a fost unul dintre putinele gesturi total neegoiste din partea mea. Am avut de dat si-am dat, atata tot. Asta nu inseamna insa ca nu pot observa ca nu am produs in nimeni (cu o singura exceptie, cred, dar nu sunt foarte sigura) mai mult decat o reactie de moment.
Nu spun ca m-as fi asteptat la o reactie in lant, ca a pustiului din "Pay forward", nu m-am gandit ca oamenii care primesc ceva de la mine se vor gandi si ei sa faca asa ceva pentru persoanele pe care ei le iubesc, sa se intample ceva bun in ei prin asta (desi o secunda poate am sperat).
Nici despre senzatia putin neplacuta ca cei carora le-am scris si anul trecut nu au parut prea impresionati si a fost ca si cum se asteptau deja la asta. Ca doar ce e mai normal sa fac eu in fiecare an ceva ce ei n-ar fi niciodata dispusi sa faca?
Nu mai spun nici despre faptul ca nu am primit un singur motiv inapoi pentru care cineva mi-ar spune "multumesc pentru ca..." - poate nu au pentru ce, e drept. Insa la ce m-am gandit eu mai degraba a fost ca nu s-au obosit macar sa se gandeasca la un motiv - pentru ca asta ar insemna sa dea ceva din ei ce nu-si dispusi sa dea, sa exprime niste emotii pe care nu-s dispusi sa le exprime. Si mi-a parut rau. Pentru ei. Pentru ca perioada din viata mea in care mi-era frica sa spun ce simteam imi pare acum una irosita si-i plina de regrete. Mai mult decat atat, glumindu-se cumva pe tema asta, o colega a spus destul de mandra ceva de genul "doar n-o sa va spun voua ca va iubesc, desi stiti ca-i asa, eu nu i-am spus nici sotului meu ca-l iubesc, nici macar in luna de miere. Niciodata". Si e casatorita de mai bine de 10 ani. Oare cum se poate trai asa? Reprimand mereu emotii si tinandu-le acolo, intr-o cutiuta de care sa nu stie nimeni? Ce rost are sa le mai simti atunci?
Nu vreau sa sune a nemultumire ce-am scris mai sus. Tot vreau sa-i strang in brate pentru tot restul vietii mele si sa nu le mai dau drumul de acolo. Doar ca uneori, cand lucrurile se aduna mult si frumos in mine, visez ca ar putea fi si ceilalti asa. Si ca s-ar putea trai cumva, candva, cu mai putine paravane...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu