Lectie primita de la o printesa de-a mea, atunci cand avea doi ani: plangea tare, din nu mai stiu ce motiv. Si eu incercam s-o linistesc. Si-am inceput sa-i explic ca nu trebuie sa planga pentru ca ...(motivul pentru care plangea fiind unul total neimportant din punctul meu de vedere). Ea printre suspine, mi-a spus: "Dar eu vreau sa plang !". Si-am inteles, iubita mea, ca tu esti un om, altul decat mine, desi mereu am sa te simt o parte din mine, si ca oricat mi-as dori sa te vad mereu fericita si cu zambetul pe buze, nu pot si nu trebuie sa traiesc in locul tau, sa simt in locul tau sau sa-ti spun cum sa simti. Ai starile tale pe care trebuie sa le consumi atat cat are sufletul tau nevoie.
Si pentru ca am inteles asta, cred ca stiu si cum se construiesc podurile: cu maini intinse. Si atat. Maini care nu dau cu forta si nici nu iau cu forta.
Din afara zidurilor:
Mi-e drag cand te vad zambind si-mi place cand imi povestesti ceva frumos din ziua de azi, sa pot zambi cu tine.
Imi place cand razi mult si cu pofta, de ceva ce auzi sau iti amintesti si imparti cu mine si radem impreuna.
Ma bucur cand te joci si mi-e drag sa intru in jocurile tale, oricare ar fi ele.
Ma intristez cand te vad cum te superi, din motive care mie nu mi se par asa importante; si-as vrea sa-ti readuc zambetul inapoi si stiu ca in acel moment nu pot, pot doar sa-ti arat ca te inteleg, ca e normal ce simti si ca am incredere ca va trece totul cu bine.
Ma doare cand plangi: cand te sperii, cand te doare, cand te supara cineva si plangi mult. Si-am invatat sa nu mai spun: "nu mai plange", ci sa te iau in brate si sa ma simti acolo, cu inima lipita de inima ta, pana simti tu c-ai plans toata durerea din tine.
As vrea sa ma simti acolo, cu tine, in fiecare clipa a vietii tale, destul de aproape cat sa nu simti singuratate, destul de departe cat sa nu simti ca te sufoc niciodata.
Mi-e usor sa am toate starile astea cu tine, pentru ca de cele mai multe ori le imparti pe ale tale cu mine. Te simt inainte sa apuci sa-mi spui ce ai si invat zi de zi cum sa-ti fiu alaturi in toate, destul de mult cat sa te simti mereu in siguranta si destul de putin cat sa poti sa zbori, sa ai mereu incredere in propriile forte.
Greu imi e cand nu le imparti. Cand simt ca ai ceva si nu simti sa imparti cu mine starea ta. Cand imi pun mii de probleme (sunt eu de vina cu ceva? daca nu, atunci cine? ce ti s-a intamplat?) si nestiind cauza indepartarii tale, nici nu prea stiu cum sa-ti fiu alaturi. Ai nevoie de timpul tau pentru tine, sa-ti traiesti starea, s-o consumi, ca sa-ti fie mai bine? Ai nevoie de cineva cu tine de mana sa te ajute sa treci cu bine peste ceea ce traiesti? As vrea sa te invat ca nu trebuie sa fii singura, nici acum, nici alta data. Ca singuratatea ne-o facem noi, pentru ca nu facem destul efort sa impartim cu cei din jur ceea ce simtim, crezand ca nu ne-ar intelege sau ca nu ne-ar ajuta sa vorbim cu ei. Si totusi, trebuie sa simti tu asta. Ma lupt sa invat sa imi inving curiozitatea, ma lupt sa nu-ti intind o mana cu forta si sa astept s-o ceri tu. Sa te las sa inveti sa te cunosti si sa stii tu ce-i mai bine pentru tine. Si sa stii ca sunt aici, orice-ai simti.
Din spatele zidurilor:
De cand am venit pe lume, am simtit nevoia de siguranta. Am vrut sa fiu tinuta in brate, ingrijita, iubita. Si-am fost. Probabil ca a fost o perioada cand credeam ca lumea-i roz - de-acolo din bratele mamei asa se vede: o lume plina de soare si de fundite si de flori de jucarii. Probabil c-a venit o perioada cand am realizat ca nu-i toata asa - ca exista si oameni rai. Ca poti fi lovita cand nu te-astepti. Ca poti fi lovita si cand te astepti si n-ai ce sa faci. Ca cineva caruia nu i-ai facut nici un rau poate rade de tine si te poate umili. Ca se poate profita de bunatatea ta, de sinceritatea ta, de increderea ta. Si uite asa incepem sa construim zidurile....caramida cu caramida.
Uneori mi-e bine, sunt bucuroasa de ce fac, reusesc sa fac ceva bun, sau fac ceva cu placere. Sau pur si simplu curge ziua intr-un mod placut. Si-atunci zambesc. Si cand zambesti, e mult mai placut sa imparti bucuria cu cineva. Si-mi place sa zambesc cu tine. Imi place cand ne rad ochii in acelasi timp.
Uneori sa intampla lucruri distractive. Sau citim impreuna o poveste haioasa. Sau ma uit la televizor si vad o scena amuzanta si te chem s-o vezi si tu. Sau se intampla cazi in cada plina cu apa imbracata si dai sa incepi sa plangi si ma vezi pe mine razand si-atunci incepem sa radem impreuna cu pofta. Sau te dai in leagan si ceri mai sus si mai sus si eu te imping si te gadil in acelasi timp. Si cand se intampla toate astea, rad mult si tare, in hohote molipsitoare. Si-asa-i de bine cand radem impreuna...
Uneori lucrurile nu-s asa cum le credeam si sunt dezamagita. Si nu-mi vine sa-ti spun, pentru ca inteleg ca am avut niste asteptari nerealiste, ma gandesc ca poate-i vina mea c-am crezut lucrurile altfel, nu a vietii ca nu-mi da tot ce vreau. Stie ea mai bine ce am nevoie din ce cer. Dar tot doare un pic dezamagirea.
Uneori mi se intampla ceva rau, fara sa fie vina mea. Si ma simt umilita. Sau frustrata. Sau furioasa. Sau simt cum imi scade increderea in oamenii care m-au ranit. Si nu ti-as povesti, pentru ca vad cat te afecteaza tot ce mi se intampla rau si stiu ce mult te-as intrista. Si nu vreau sa-ti produc o durere in plus.
Uneori mi se intampla ceva rau si e din vina mea. Si mi se face rusine. Si nu ti-as povesti. As vrea sa ma vezi in continuare buna si perfecta, mi-e teama ca m-ai judeca, mi-e teama ca m-ai iubi mai putin sau poate m-ai privi altfel.
Uneori e prea mult totul si doare asa de mult, incat simt ca nu pot indura. Si-mi vine sa fug pe deal, ca lupul din desenele animate, sa urlu acolo si-apoi sa ma intorc linistita, dar nu pot face asta, si-atunci plang. Si ma ascund de tine, sa nu ma vezi ca plang, sa nu te intristez asa de tare si sa nu ma vezi atat de vulnerabila. Eu pentru tine trebuie sa fiu tare si puternica, orice-ar fi. Desi atat de mult mi-as dori sa-ti plang in brate...
As vrea...as vrea sa impart toate astea cu tine...daca nu te-ar afecta atat de mult toate starile mele rele. Daca te-as simti la fel acolo cu mine orice-ar fi, sa-ti vin eu in brate cand vreau, si sa-ti spun sa ma lasi in pace cand vreau. Daca nu mi-ai da mereu sfaturi, daca nu mi-ai spune mereu ce-ar trebui sa simt si de ce n-ar trebui sa fiu suparata si daca nu mi-ai da atatea argumente logice pentru care stii ca de maine va fi mai bine, ca si cum asta ar conta prea mult in secunda in care eu nu vreau decat sa imi traiesc suferinta, sa doara, sa doara mult, si mai mult, pana se vindeca si nu mai doare. As vrea sa pot sa fiu eu, toata eu, cu tine.
Fara ziduri ?
Dupa tot ce-am scris mai sus, ar fi de-a dreptul ironic sa vin si sa spun: n-ar fi bine sa dam zidurile jos pentru ca, daca te vei obisnui sa comunici, tot timpul si cu toata lumea, sa spui ce simti si cum simti, in marea majoritatea a cazurilor, cineva o sa te raneasca. N-am sa spun asta. Desi asa se va intampla cu siguranta. Vom suferi din nou si din nou din cauza unor oameni care nu vor sti sa aprecieze ce facem cand ne deschidem in fata lor. Si ce daca? Si suferinta face parte din viata. E facuta ca sa te coboare, mult, pana intr-un loc de unde te intorci mai puternic, mai senin si apreciind mai mult putinele persoane din viata ta care nu-ti fac rau, cu care poti fii tu. Cat putem suferi in viata asta? Indraznesc sa sustin ca infinit de mult. Pana invatam toate lectiile pe care refuzam sa le invatam altfel. Glumeam odata cu cineva despre cat de rau este sa ai incredere in cineva: cum faci sa ai incredere...te hotarasti pur si simplu ca ai, si ai...pana la primul moment care-ti dovedeste ca nu trebuia sa ai. Si ala va veni cu siguranta. Dar, zic eu, va veni din cauza noastra. Pentru ca ne asteptam la prea mult. Cerem tot. Si dam putin.
Si spun ca singura sansa pe care o avem ca sa traim ceva frumos in viata asta e sa renuntam la zidurile alea, nu sperand ca nu vom mai fi raniti, tradati, loviti, ci stiind ca vom fi si alegand sa ne asumam acest risc. De ce? Pentru ca numai asa putem ajunge sa cunoastem cu adevarat putinele persoane care n-o vor face.
Si daca aleg sa traiesc asa, sa ma exteriorizez mult, sa dau tot ce simt ca am de dat, sa spun deschis tot ce simt ca am de spus si toate astea sunt bine primite, atunci e minunat. Daca nu, va fi probabil o lovitura - una printre multe altele. Care va trece.
Pentru ca totul trece. Dar cum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu