Am vazut un filmulet. Povestea despre o persoana care se deghizeaza pentru a se putea apropia de oameni, care altfel il evita. Ni se sugereaza ca omul ar avea un anume handicap, o infirmitate, ceva (eu personal n-am reusit sa-mi dau seama care ar putea fi aceea, cand l-am vazut la sfarsit parea a fi un om normal), din cauza careia oamenii nu se apropie de el, iar in momentul in care, imbracat intr-un personaj din desene animate, ofera imbratisari pe strada (cand de fapt ni se da de inteles ca cere, eu voi sustine imediat ca le da), ele sunt primite cu entuziasm (si reactiile oamenilor chiar merita privite). M-a impresionat, dar nu prin ideea expusa acolo. Ideea expusa acolo mi s-a parut un pic...campanie, adresata oricum unui public nepotrivit. Filmuletul era cumva sensibil si se adresa oamenilor sensibili - si m-am gandit in primul moment ca oamenii lipsiti de sensibilitate oricum nu vor fi afectati in nici un fel de ce-i prezentat acolo, iar oamenii sensibili si cat de cat intregi la minte oricum nu vor evita un om pentru ca e diferit. Si-apoi, amintindu-mi de o discutie purtata recent, am realizat ca ba da, ne place sa credem ca nu-i asa, insa instinctiv si de cele mai multe ori, ne e teama de ce e nou si mult diferit de noi. Si actionam cel mai des sub impulsul acestei frici.
De unde si faptul ca acest filmulet impresioneaza. Eu asa cred, ca efectul puternic la vizionare e dat de faptul ca realizam ca omul acela poate are un handicap fizic, dar de fapt noi toti ceilalti suntem cu adevarat handicapati. Din punct de vedere emotional. Omul acela se ridica mult deasupra limitelor lui tocmai prin faptul ca desi nu e la fel ca ceilalti, are atat de mult de daruit, incat gaseste un mod ingenios de-a ne da iubire chiar si fara s-o vrem. Ceea ce ne face pe noi infirmi; da, traseul nostru de la inima la gesturi a fost scurtcircuitat undeva de la o generatie la alta. Faptul ca oamenii reactioneaza atat de bine la personajul acela arata cata nevoie avem de afectiunea respectiva. Iar faptul ca nu reactionam asa decat in fata unui personaj fictiv, iar in fata oamenilor reali nu, ne coboara mult.
Clipul despre care vorbesc mi-a amintit de campania "free hugs" - nu are sens cred sa explic despre ce este vorba, probabil ca e ceva cunoscut in aproape toata lumea. Cred ca prin 2004 candva, un om fain cu inima mare a inceput sa iasa pe strada cu un panou pe care scria "free hugs" si oferea imbratisari trecatorilor. La inceput ezitanti, apoi cu bucurie, oamenii de pe strada reactionau in acelasi fel plin de entuziasm la lucrul acesta. Miscarea a crescut rapid si mult, ajungand ca grupuri mari de oameni din toata lumea sa faca asta in mod regulat. N-o sa insist prea mult aici, decat poate pe faptul ca daca te uiti la inregistrari, vezi unele chipuri atat de bucuroase si care strang in brate pe omul acela atat de...din suflet, incat realizezi imediat cata nevoie avea omul acela de o imbratisare si cat de rar o primeste.
Problema pe care as ridica-o eu este cum de reactionam atat de bine la manisfestari de genul asta si totusi nu invatam nimic, dar absolut nimic din ele. Daca am vedea niste oameni pe strada cu pancarde cu "free hugs", probabil ca ne-am duce catre ei. Insa dupa ce-am facut acest lucru, ramanem cu un zambet si-o amintire scurta si asta a fost. Intelegem ceva din ce s-a intamplat acolo? Din indemnul oamenilor acelora? Din exemplul lor? Nu. Poate ca noi n-avem atata de dat si ne cunoastem acest handicap. Poate ca am avea ceva de dat, dar educatia si modul superficial de comportament al celorlalti ne impiedica in mod sigur ca, daca nu avem o astfel de pancarda la noi, sa imbratisam oameni pe strada (ca trec destui oameni evident suparati pe langa noi, care in mod sigur ar avea nevoie de asta), sau la locul de munca, sau pe unde iesim in timpul liber. In schimb stim sa dam pupaturi in fuga pe obraz care nu mai inseamna de mult nimic, strangeri scurte si rapide de mana care nici macar nu sunt strangeri, sa ne salutam c-un zambet scurt care nu ascunde nici un sentiment, si sa purtam conversatii ieftine care nu ne reprezinta deloc. Si totusi, din toate manifestarile de mai sus si multe altele pe care nu le mai enumar, o imbratisare e cel mai adevarat mod de a intra in contact cu cineva. Parca atunci cand imbratisezi nu poti s-o faci gandindu-te la ce-ai de facut peste 5 minute si nici fara sa insemne nimic. Poate chiar asta este problema de fapt ?
Ridic aceeasi problema si invers. N-avem destul de dat, dar poate avem de primit. Poate avem o zi proasta, poate ni s-a intamplat ceva grav si ne simtim singuri pe lume...am avea curaj sa cerem o imbratisare? Cuiva necunoscut? Sau putin cunoscut, dar in nici un caz cineva care ne-ar imbratisa oricum? Cat de "penibil" ar fi ? Cred c-am mai zis p-aici acum ceva timp....nu stim sa dam....dar nici sa primim nu stim.
Eu nu stiu sa cer. Ieri, la un moment dat, la birou, am primit un telefon care m-a suparat peste masura. Cred ca mi se dublase tensiunea cand m-am intors la biroul meu. Si pe fondul clipului vizionat mai devreme, mi-a trecut o fractiune de secunda prin cap (sau prin inima) ca tare bine mi-ar prinde o imbratisare in momentul acela. M-am gandit cum ar fi fost sa spun in jur: "vrea cineva sa-mi dea si mie o imbratisare, va rog? am mare nevoie in momentul asta". Mi-a venit sa rad de ideea mea traznita si m-am asezat pe scaun, mi-am dat drumul la muzica si am trecut cumva mai departe. Ma gandeam apoi ca enuntam teorii multe, dar cand trebuie sa le punem in practica, suntem complet lipsiti de curaj (? nici macar nu cred ca de curaj e vorba). In plus, mi s-a intamplat sa-mi fie gesturi interpretate gresit de alti oameni pentru mult mai putin decat o imbratisare. Oare de ce n-am facut-o totusi? Probabil pentru ca n-am avut destula incredere in ei, destula incredere in faptul ca reactia lor ar fi fost una faina - desi acum ca stau sa ma gandesc, aproape sigur ca ar fi fost. Dar am sa ma opresc aici cu aceasta idee. Imi cunosc destul de bine limitele si nu am pretentia de la mine sa ma schimb dintr-o data cu lucruri care stiu ca-mi vine greu sa le fac. Macar daca o fac incetul cu incetul si tot sunt multumita.
Cred ca felul acesta greoi in care ne exteriorizam majoritatea dintre noi vine si din felul in care am fost educati. Stupizenia aia de idee venita de prin bunici si strabunici, "copilul nu se pupa decat in somn", cred ca a distrus mai multe personalitati de copii decat ne putem imagina. Daca un copil nu vede manifestarea directa a faptului ca e iubit, nu se simte iubit. Cel putin aceasta este parerea mea. Si a multor psihologi din ziua de azi. Daca astepti sa creasca el adult ca tine si sa inteleaga ca sub masca ta de raceala si oboseala si severitate de fapt se ascundea o mare iubire, care incerca sa-l educe si sa-l pregateasca pentru viata, l-ai si pierdut de mult si nici nu vrei reusi vreodata ce-ti propui. Un copil are nevoie infinita de afectiune, vrea s-o dea si s-o primeasca in toate felurile si momentele in care are el nevoie.
Am avut parte de multa afectiune de la mama mea si de la bunici, dar nu-mi amintesc sa ne fi spus "te iubesc" decat foarte rare ori, nu-mi amintesc sa fi fost imbratisata asa des cum vad eu acum copiii mei ca vor. M-am simtit iubita, nu pot sa spun ca nu, pe de alta parte insa vad la mine de multe ori dorinte de a exterioriza afectiune pe care mi le reprim fix pana la nivelul la care eram eu obisnuita in copilarie.
De aceea pe fetele mele le cresc altcumva. Mama mea sustine ca le pup prea des (ce tocmai spuneam in paragraful anterior...). Pentru ca ne pupam tot timpul cand simtim un val de drag una catre cealalta, si se intampla asta foarte des. Ne spunem "te iubesc" de multe ori pe zi. Se intampla de multe ori ca vreuna din ele (nu le-am invatat eu sa faca asta si n-o fac cu altcineva, deci eu vad aici pur si simplu o intensa nevoie a lor) sa se apropie de mine din senin (intrerupandu-se din joaca sau din altceva) si sa-mi spuna "mami, vreau sa ma iei in brate". Si ma opresc din ce fac, si le strang in brate si le tin acolo strans de tot, pana simt ele sa se desprinda. Eu nu faceam si nici nu fac asta niciodata (desi incep sa invat s-o fac cu ele si e tare bine) si ma bucur mult ca ele se pot manifesta cu mine asa cum simt.
Anul trecut, la birou, de ziua unui coleg: l-am felicitat, i-am dat un cadou din partea noastra si, vazand agitatie pe acolo, s-a apropiat de noi o colega care era noua, de cateva zile venita in firma. A intrebat a cui e ziua si cand a aflat, s-a dus la colegul nostru, i-a urat "la multi ani" si l-a imbratisat. Dar nu oricum. L-a luat in brate pur si simplu si l-a tinut strans vreo 10 secunde, timp in care el se inrosise tot la fata si noi ne uitam mirate una la alta intrebandu-ne de unde se cunosc asa de bine. Nu se cunoasteau. Socul nostru initial a fost mare, mai ales pentru ca acel coleg e un caz mai special, o fire mai introvertita, cu un comportament extrem de simpatic, dar care te tine cumva la distanta pana la o anumita limita. Noi n-am fi indraznit nici macar sa-l pupam de ziua lui, pentru ca...asa sunt relatiile noastre cu el. De-aceea gestul ei a parut probabil si mai mult decat a fost. Efectul bun al imbratisarii s-a simtit pe termen lung (au devenit destul de apropiati apoi, se inteleg foarte bine unul cu altul), iar socul nostru a disparut incet-incet, cand am vazut ca acest mod de a se manifesta era ceva obisnuit pentru colega noastra noua - au mai fost zile de nastere ale altor colegi si pe toti i-a imbratisat. Gestul a ramas insa amintirea mea ca unul frumos, pe care l-am admirat, dar putin exagerat totusi. Adica nu e ceva ce mi-as dori sa fac, dar imi reprim modul acesta de manifestare. Chiar n-as fi simtit sa fac asta cu orice persoana. Asta pana cand a venit ziua mea, anul acesta. Si colega noastra (aceeasi de mai sus), cu care eu nu vorbeam foarte multe si nu ne intersectam drumurile prea mult, a venit si m-a imbratisat. In acelasi fel, strans si prelung. Si...surpriza ! Mi-a picat atat de bine... Din tot ce-am primit de ziua mea anul acesta, asta m-a surprins cel mai placut. Si n-am simtit asta ca pe un gest oarecare, ca si cum ai pupa in fuga pe obraz pe cineva. Chiar am simtit ca mi-a daruit ceva cu gestul ei. Si nu stiu cum, dupa aceea, am privit-o altfel si mi-a devenit tare draga. Cam asta poate face o imbratisare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu