“I think it's very healthy to spend time alone. You need to know how to be alone and not be defined by another person.”(Oscar Wilde)
In dupa amiaza asta am fost singura. Mi-am facut timp sa fiu singura. Ar fi trebuit sa dorm, ca sa-mi revin dupa ultimele zile care s-au derulat intr-un mod ciudat de rapid, fara somn si fara odihna, dar am simtit mai mult nevoia sa stau eu cu mine. Lucia ii simtea lipsa lui Lorelei. Si-am stat impreuna noi doua. Cu-o cafea buna si calda, cu muzica frumoasa. Am citit, m-am uitat la tenis, am scris, am sters, am gandit, am plans, am zambit, iar am scris. Eu, cea care nu respira, eu cea care alearga de dimineata pana seara la munca, la scoala, la gradi, in parc, la cumparaturi, care in drumul spre casa isi face lista cu multele lucruri pe care le are de facut in ziua aceea, eu pentru care ziua de munca se termina dupa ora 23, mi-am facut timp pentru Lorelei, pentru eul meu de-acolo dinauntru departe, unde nu ajunge nimeni.
M-am bucurat din tot sufletul de aceasta reintalnire. I-am povestit cat imi lipseste, cum nu o mai las sa iasa la suprafata decat rareori, pentru ca nu imi mai fac timp de mine, pentru ca timpul curge atat de repede incat singurul lucru de care parca mai apuc sa ma bucur e zambetul copiilor si fericirea aia intensa pe care o simtim dupa o zi intreaga in care nu ne-am vazut. I-am spus ca merita pe deplin faptul ca-s obosita mereu, ca ma epuizez peste masura, pentru ca exista doua fiinte pe lumea asta pe care le fac fericite si stiu ca din acest motiv, oricand mi s-ar intampla orice, as spune ca totul e complet si ca a meritat fiecare secunda din tot ce-am trait. Ca n-am uitat de ea, dar ca ea pentru mine a trecut pe locul al treilea de mult timp...si din timp in timp am sa revin si la ea.
Ea mi-a spus ...pai ce putea sa-mi spuna Lorelei, decat: "Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta. Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund...".
Apoi mi-a povestit despre dorinte, despre tot ce-am inghesuit eu acolo, intr-un sertar din suflet, unde nu mai umblu pentru c-am ascuns cheia atat de bine, incat am uitat unde am pus-o.
Mi-a spus ca mi-e dor sa citesc. Ca-mi lipsesc noptile in care ma apucam sa citesc inainte de culcare o carte, care ma pasiona atat de mult, ca ma gasea dimineata incapatanandu-ma s-o termin, sorbind cu nerabdare rand cu rand, cu bucuria de a afla si tristetea ca se va termina. Dor de Andrei Makine, de Teodoreanu, dor de Blaga si de Paler. Dor de toate celelalte lumi de poveste in care intram si eram alta si alta, si de unde nu ieseam uneori nici dupa ce terminam ultima fila.
Mi-a mai spus ca mi-e dor sa dansez. Atat de dor, incat as da zile din viata pentru un vals sau un tango. Bine, o mai fac uneori, mai dansez cu fetele prin casa cand punem cate o melodie vesela pentru copii. Dar imi lipseste sa dansez asa, ca in alta lume, intr-un spatiu mare, in parc sau intr-o sala, pe-o muzica din aceea pe care plutesti si care iti face si sufletul sa danseze, nu numai trupul. Stiu c-o sa mai fac asta candva, in viata asta. Cand am invatat cu adevarat sa dansez, am descoperit parti din mine care nu credeam ca exista. M-am cunoscut pe mine mai frumoasa, mai buna, mai atragatoare, mai consecventa, mai dispusa sa lupte pentru un scop frumos, cu mai multa incredere in oameni si cu o viziune mai frumoasa despre ei. Desi nu mai dansez, n-o sa uit niciodata tot ce-am invatat cand o faceam. Si cand voi reusi sa-mi fac din nou mai mult timp pentru mine, voi dansa din nou. Pana atunci, nu indraznesc sa-mi recunosc nici mie cat de mult imi lipseste. Mi-acopar zilnic dorul cu cate un dans inghesuit in camera.
Ca vreau sa joc tenis. Ca mi-e ciuda c-am lasat un om care n-a avut incredere in mine, sa ma faca sa n-am nici eu incredere in mine. Ca regret anii in care am stat departe de terenul de tenis, ca printre multe alte motive pentru care mi-ar placea sa dau timpul inapoi m-as bucura sa iau toate lunile, saptamanile, zilele in care n-am jucat, sa iau racheta in mana si sa joc, sa joc cat ma tin puterile. Asta chiar as putea sa fac, in curand vor sti si fetele sa joace si-mi va fi mai usor. Nu prea cunosc persoane care sa mai stie sa joace si partea mea de nebunie frumoasa nu este chiar atat de accentuata cat sa pot sa ma duc la cluburi de tenis si sa "agat" persoane necunoscute ca sa joace cu mine. O sa joc, o sa mai joc mult tenis, iubesc asa de mult acest sport, dar regret zilele in care n-o fac, care se duc si pe care nu mi le mai da nimeni inapoi.
Ca mi-e dor de prieteni. In sertarasul asta mi-e si frica sa umblu. Ca asta nu prea mai depinde de mine. Sunt departe, oamenii aceia putini si dragi si iubiti, cu care orele dispareau in viteza in fata nenumaratelor beri din Piranha sau a unui pahar de Lacrima lui Ovidiu. Si orice as face n-o sa mai pot avea zilele alea. Sunt ca niste bijuterii pe care le pastrez acolo, in suflet, care ma imbogatesc si ma fac ceea ce sunt acum. M-am izolat de oameni si nu prea mai vorbesc cu nimeni (nu discut acum despre conversatiile zilnice si multe si despre nimic, ci despre a vorbi despre ceva adevarat din tine, despre ce simti si ce conteaza). In putinele situatii in care vorbesc cu oameni care simt ca merita sa le impart ceva din mine, mi se pare ca nici nu mai stiu cum sa povestesc. C-am invatat asa de mult sa acopar, sa ma prefac, sa ascund, incat cu greu fac sa mai scot la suprafata ceva adevarat din mine. Mi-e dor de discutiile in care ne contraziceam pe un subiect numai de dragul de a ne contrazice, pentru ca ne placea sa urmarim cum gandeste celalalt, cum stie sa ne aduca argumentele care ne faceau sa ne iubim si sa ne respectam cu putin si mai mult, cum nu ne saturam de povesti si de amintiri comune. Mi-e dor sa stau pana dimineata la un pahar de vorba si sa spunem cand vedem ca se lumineaza de ziua "unde a zburat timpul si cand?". Ei sunt cu mine si in mine pentru cat o sa traiesc si e una dintre cele mai mari fericiri sa stiu ca daca ai construit o prietenie ca acelea, asta nu dispare nicodata. Si ca pe unele lucruri nu le schimba nici timpul si nici distanta. Mi-e tare dor sa pot sa pun mana pe telefon si sa spun ca mi-e dor.
Mi-a prins bine discutia asta cu mine. M-a linistit, m-a facut sa zambesc si sa ma simt mai senina si mai fericita cu ce am si mai hotarata sa fac mai mult din ce-mi doresc, mai vesela si mai trista in acelasi timp. Trece prea repede viata asta, dar e atat de frumoasa totusi...
Ma gandeam acum la vremurile in care ma simteam singura, cand nu invatasem sa ma cunosc si cand nu intelesesem ca atata timp cat pot trai in armonie cu mine si-mi pot fi prieten, nu voi fi niciodata singura. Oamenii care n-au invatat asta sunt dispusi sa faca prea multe compromisuri numai ca sa nu se simta singuri. Si azi ma gandesc ce binecuvantare sunt pentru noi momentele astea de singuratate buna, in care sa ne regasim pe noi, momente care ne incarca cu energie, ca sa putem continua in viata de zi cu zi, fara a uita vreo clipa de minunile lumii acesteia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu