Am simtit asta azi pe pielea mea. N-am avut cu cine sa impart un moment greu. Si la urma urmei daca as fi avut, ce-as fi putut spune? Si-apoi m-am gandit ca-i bine asa. Ne invata sa ne fim noua cel mai bun prieten. Sa invatam sa ne intelegem si sa avem grija de noi asa cum nimeni altcineva n-o face.
Am avut astazi o stare de panica din care nu stiam cum sa mai ies. Pentru ca nu inteleg de ce. Pentru simt ca nu pot sa traiesc si sa accept ca viata asta e o suma de coincidente, ca cineva da cu zarul undeva si lucrurile se intampla. Am ajuns sa cred in destin, in suflete pereche in iubire, in suflete pereche in prietenie, in miracole mici si minuni mari, intr-o dreptate venita de undeva de Sus pentru tot ce facem si mai ales pentru tot ce nu facem.
Sunt atat de senina in viata mea...Dupa cosmarul ingrozitor pe care l-am trait, am fost salvata aproape fara dorinta mea. Devenisem aproape prea slaba ca sa mai pot face ceva. Mi s-a intamplat la fel ca in bancul cu Bula si cu barcile (*nu e banc, e o poveste plina de invataminte mai degraba, pentru cazul in care nu-l stii, il voi scrie undeva mai jos). Am primit rand pe rand toate cele trei barci, le-am refuzat rand pe rand. Si mi s-a mai dat inca o sansa cumva - sentimentul intens ca asta e ultima barca. Si-am reusit sa ma agat de ea, nici eu nu stiu cum. Si-acum, cand ma uit in urma, ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca am scapat cu viata. Nu stiu daca meritam sau nu sa scap, dar sigur voi incerca sa-mi traiesc tot restul vietii in asa fel incat sa merit acea ultima sansa.
Asa s-au potrivit toate atunci, incat nu pot crede c-a fost doar o coincidenta. Nu. Si de-atunci am asa un sentiment bun legat de orice ma inconjoara...mi-am schimbat modul de a vedea lucrurile, totul este in nuante de roz si nimic in nuante de gri. Orice s-ar intampla si oricat de greu ar fi, stiu ca se va rezolva, stiu ca va trece, stiu ca ma voi descurca si va fi bine. (Inainte, totul era asa de negru, ca cea mai mica problema in mintea mea se transforma intr-o adevarata tragedie). Ma simt protejata de undeva de sus, nu la modul la care orice as face, imi va fi bine, ci la modul la care mi se intind niste maini pe care trebuie sa stiu sa le primesc si sa lupt sa le merit.
Cred ca-i o minune tot ce-am primit bun de-atunci. Cred ca nu merit, dar cred ca incep sa merit. Cred ca tot ce ni se intampla este necesar ca sa reusim sa invatam niste lectii fara de care nu putem deveni ceea ce trebuie noi sa devenim. Si chiar daca pare rau si nedrept, e pentru un scop pe care inca nu-l putem vedea.
Ce-am scris mai sus ma tine in viata, imi tine zambetul pe buze, ma ajuta sa-mi fac fetele fericite si-mi da incredere in orice-ar urma.
Si azi? Brrr...azi a fost negru si rece totul in jur. Pentru ca pentru un om bun, care merita o minune si avea nevoie de una, s-a infaptuit. Si-apoi i s-a luat inapoi. Si nu pot vedea scopul pentru care se poate intampla asa ceva. Vad oameni care gresesc si apoi platesc pentru greselile lor, vad oameni care fac rau si platesc si ei (si pretul de platit pare uneori mai mult decat poti duce, dar macar stii c-o meriti, mie asta mi-a dat putere sa platesc, faptul ca stiam ca merit tot ce mi se intampla), dar vad si oameni care fac rau si calca totul in picioare in jurul lor si par ca nici nu platesc si nici n-o vor face vreodata. Si oameni minunati, care-ar merita tot ce-i bun pe lumea asta, si carora li se intampla parca ce-i mai rau dintre toate. Ce scop inalt poate fi in a da cuiva o minune numai ca sa i-o iei? Poate doar daca minunea aia nu e pentru ca cineva din jurul persoanei respective sa poata sa accepte mai usor lipsa ei...
Daca as spune acum ca as vrea acum atat de mult sa nu sufere cineva incat as prefera sa sufar eu in locul ei, ar suna fals cred....tot ce stiu e insa ca e cineva care va suferi enorm in perioada care va urma si ca nu merita asta, ca merita mult mai multa fericire si mult mai putina suferinta decat merit eu. Si ma rog sa gasesc o solutie s-o fac sa sufere mai putin.
Mi-e frica. O frica de-aia, asa, nebuna, in care nu-ti vine nici sa inchizi ochii. Ma simt singura aici, in interiorul meu, in starea asta de frica si tot ce-i in exteriorul pielii mele imi pare strain. Si nu ma pot agata de nimic si de nimeni sa ies din ea. Mi-e teama ca viata asta nu depinde de noi, de cat de oameni suntem, de cat dam si de cat iubim. Simt ca avem un cuvant de zis in viata asta, pentru ca altfel n-am fi fost adusi aici sa suferim atat si nu ni s-ar fi dat libertatea sa-i facem pe altii sa sufere atat. Dar cum mi-as dori doar azi, sa si stiu asta, nu numai sa simt! Sa nu fie viata mea un zar aruncat in gol...
* "In orice gluma este si putina gluma" - restul e-adevar....
Satul lui Bula era amenintat de viitura. Toata lumea alerga disperata sa-si salveze bunurile si pe ei insisi din calea prapadului, numai Bula, mai credincios din fire, nu se agita deloc. Vecinii lui il intreaba:
- Ce faci, Bula? Nu vezi ca vin apele peste noi? Fugi, salveaza-te!
- Nici nu ma gandesc! Eu stau aici cuminte, ca ma salveaza Dumnezeu…
Zis si facut. Vin suvoaiele peste sat. Bula, se urca pe acoperisul casei si sta si asteapta. Un grup de oameni trece pe langa casa lui intr-o barca de salvare.
- Ce faci, Bula, acolo sus? Sari in barca, ca ai sa te ineci!
- Nu, raman aici! Dumnezeu e mare si puternic si ma va salva!
- Treaba ta!
Mai sta ce mai sta, trece si cea de-a doua barca pe langa el.
- Hai, Bula, sari in barca si salveaza-te!
- Nu, nu! Dumnezeu e mare si ma va salva!
- Ma, Bula, esti nebun, hai odata, ca te ia apa!
- Nu!
Pleaca si a doua barca. La cea de a treia barca, povestea se repeta.
Apoi, Bula moare inecat si ajunge in Rai. Ajuns la portile Raiului, furios nevoie mare, bate cu putere si cere sa fie lasat sa vorbeasca cu Dumnezeu.
- Pai bine, Doamne! Eu ma rog atata la tine… iti dau toata increderea mea si tu ma lasi sa mor?!?
- Cum ziceai ca te cheama? intreaba Dumnezeu.
- Bula.
Cauta Dumnezeu in registrul lui si gaseste numele lui Bula.
- Mai, Bula, nu stiu cum sa-ti spun… dar la mine aici scrie ca ti-am trimis trei barci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu