Am dansat din nou. Aceeasi figura. Si n-am mai cazut.
Sunt linistita. Dupa multe zile de lupta cu mine. Si sunt mandra de cum sunt. Pentru ca azi am luptat pentru un om intr-un fel in care nimeni altcineva n-ar fi facut-o. Pentru c-am avut curaj sa imi pun sufletul pe tava ca si cum ar fi fost asta ultima carte pe care as fi putut s-o joc. Pentru ca pot sa ma bucur de franturi de bucurii si de o bucatica de infinit atunci cand stiu ca nu pot avea tot infinitul. Pentru ca atata timp cat simt ca e primit ce dau, pot sa iubesc fara sa ma intereseze ce primesc in schimb. Pentru ca "speranta" (!!) pentru mine inseamna sa fiu destul de inteligenta cat sa pot pastra intact cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat atunci cand credeam ca nu merit nimic. Si instinctul imi spune ca exista un scop pentru toate trairile de acum. Unul pe care o sa-l vad cel mai probabil peste mult timp, candva cand toate stelele vor sti sa se alinieze frumos. Abia atunci...
Si...e minunata viata asta, in felul ei de-a ne arata cum sa privim ce ni se intampla atunci cand avem nevoie mai mult. Azi am spus exact asa: "sunt oameni pe care nu-i vad ani de zile si mi-e dor de ei si mi-e usor sa-mi fie dor de ei, fara ca asta sa schimbe ceva, pentru ca stiu ca nu ne vedem pentru ca nu se poate. Si mai stiu ca daca ar fi aici si s-ar putea sa ne vedem, si-ar dori asta la fel de mult ca si mine".
Si in seara asta (si cum sa nu crezi in semne?) s-a intamplat ca am vorbit cu un prieten drag, dupa...mult timp. Am cautat printre fotografii sa-mi amintesc cand ne-am intalnit ultima oara. Si mi-am dat seama ca in ultimii 10 ani ne-am vazut o data, acum vreo 7 ani. Si cand i-am auzit vocea in telefon am simtit ca si cum n-ar fi fost plecat nici unde, nici macar o secunda. A fost langa mine tot timpul. Mi-a spus odata ca unele lucruri nu se schimba niciodata. Asa este, nu se schimba. E o conexiune din prima clipa cand cunosti un om "de-al tau", care nu dispare niciodata.
Si-atunci, oare de ce m-am temut atat in ultimul timp ca daca nu vad un om pentru o saptamana sau doua sau trei, se pierde ceva? Poate pentru ca aceste conexiuni, daca exista, trebuie aratate cu fiecare ocazie, nu doar simtite? Si poate ca trebuie sa invatam, cu timpul, sa avem incredere?
Cred ca raspunsul este urmatorul: acel tip de conexiune care nu dispare o viata intreaga nu-l construim. Ne e dat. De universul asta care ne-a spart sufletele in bucatele care tot incearca de cand ne nastem sa se lipeasca la loc de alte bucatele, ca sa fie din nou ca la inceput. Si mai exista legaturi pe care le creem in timp, cu oameni de care avem nevoie la un moment dat, in care proiectam tot ce ne dorim si nu avem, de care reusim sa ne apropiem atat cat incercam, atat cat dam, atat cat permit vietile noastre ocupate. Si cu care ne straduim sa fie totul bine si sa fim apropiati atat cat suntem in stare. Si uneori iese, uneori nu. Toate legaturile astea trebuie intretinute, trebuie luptat pentru ele, pentru ca se pot strica oricand. Si de multe ori se si strica.
Cu alte cuvinte, teama nerostita este...legatura pe care o simt acum e din aceea care nu dispare sau e proiectia a ce-as vrea eu sa fie? Cred ca asta numai timpul poate sa arate. Desi....visul meu de-atunci...mi-a spus deja.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu