Acestea sunt niste randuri pe care incerc sa le scriu de cateva zile si le tot aman. Pentru ca mi se pare cel mai greu de scris din tot ce-am scris pana acum. Este despre cel mai intim sentiment pe care-l traim cu totii din cand in cand, unii mai putin, altii mai mult, dar intotdeauna cu greu: despre singuratate. Spun intim pentru ca e un sentiment pe care nu-l intelege nimeni altcineva decat cel care-l traieste. Mi-e greu sa scriu pentru ca se pare ca nu ma cunosc inca destul de bine cat sa ma simt stapana pe ce spun acum. Si am un sentiment acut ca dupa ce voi termina, imi va veni sa sterg tot ce-am scris.
De fiecare data cand ma simt singura, mi-e greu sa spun cuiva despre asta. Da, este si sentimentul ca devin prea vulnerabila in fata cuiva. Dar mai mult decat atat, mi se face frica. Frica de oameni, care nu au cum sa inteleaga exact ceea ce simt si imi vor spune, in mod firesc, ca am atatea pentru care trebuie sa fiu recunoscatoare, cum poate sa-mi lipseasca ceva? Cum pot sa nu ma bucur pe deplin de ce am ? Si mi se face frica de Dumnezeu, din acelasi motiv: ca ar putea sa creada ca nu apreciez destul ce am si sa considere ca merit mai putin. Si-i greu de explicat. Pentru ca ma bucur de tot ce am, ma simt recunoscatoare in fiecare clipa si nu imi trebuie altceva ca sa fiu fericita. Si compania singurelor doua persoane fara de care nu as putea trai, o am deja.
In toate zilele astea de liniste si bucurie si armonie, am avut o singura clipa in care mi-a fost...of, ca greu iese, hai c-o zic totusi...in care m-am simtit singura. Si-a fost putin greu...sau mai mult. Si m-am gandit atunci de ce oare se spune ca tocmai clipele in care te simti singur sunt cele in care ai cea mai mare nevoie sa fii asa. Si-am inteles de ce. Pentru ca te ai pe tine si-asta ar trebui sa ajunga. Nu ajunge pentru ca nu ne cunoastem destul, nu stim destul de bine cum sa ne simtim confortabil cu propria persoana, cum sa ne bucuram de clipe in care putem face lucruri care ne bucura sufletul (cu conditia, evident, sa stim care sunt acele lucruri), cum sa invatam sa ne placa de noi insine cel putin atat cat ne plac alte persoane. Si-am reusit sa transform un moment destul de greu intr-unul din cele mai frumoase momente in care am stat eu cu mine. Am aflat lucruri noi despre cine sunt, ce simt, ce-mi place si ce-mi doresc. Si asta mi-a dat o liniste extraordinara.
A doua zi mi s-a propus o iesire cu o persoana pe care o cunosc de destul de mult timp si mi-e apropiata, desi nu avem prea multe in comun. Am facut asta mai mult din cauza starii de cu-o zi inainte cred, de teama sa nu ma simt iar singura daca stau in casa. Si n-a fost bine. M-am plictisit ingrozitor. Probabil ca m-am salbaticit eu, nu stiu, dar o lunga perioada de timp nu am gasit despre ce sa vorbesc. Am plecat cat am putut de repede de acolo, dupa ce mi-am stors creierii fortandu-ma sa gasesc subiecte de conversatie. Pe drumul spre casa mi-am amintit de oameni de care mi-e dor, oameni cu care daca stau 5 minute in aceeasi incapere as vorbi incontinuu si n-as sti ce sa le spun mai intai. Si nici macar n-as simti nevoia sa le vorbesc neaparat, m-as bucura doar ca-s acolo.
"The worst thing in life is not to end up all alone. The worst thing in life is to end up with people that make you feel all alone." Asta am inteles si eu. Ca uneori, inconjurat de oamenii nepotriviti, te simti mult mai singur decat atunci cand esti doar tu cu tine.
Este peste puterea mea de intelegere cum unii oameni rezoneaza la anumite lucruri si altii nu, cum unii oameni au suflete asemanatoare, de parca Dumnezeu ar fi avut niste diamante pe care le-ar fi spart in bucatele marunte-marunte si le-ar fi aruncat in lume. Si fiecare fir de nisip care-i sufletul unui om apartine unui diamant si nu poate comunica decat c-un alt suflet din acelasi diamant. E-o comparatie puerila, stiu, dar nu-mi pot explica cum unii oameni par atat de departe de tot ce gandesc eu si ce simt, oricat le-as arata si explica si incerca sa-i fac sa inteleaga, iar pe altii ii simt aproape de sufletul meu aproape din prima clipa.
Ce-am inteles eu este ca in viata asta cautam constient si inconstient suflete ca al nostru, care rezoneaza cu al nostru. Si pentru prima data m-am gandit ca atunci cand te simti singur, nu inseamna ca esti singur fizic si ca vrei sa fie cineva langa tine, oricine, ci ca, indiferent langa cine te-ai afla, iti lipsesc anumite persoane, al caror suflet se intrepatrunde cu al tau, si care nu pot fi langa tine; nu le poti suna sa le spui "mi-e dor de tine, vin sa te vad", pentru ca...nu mai sunt aici, sau sunt foarte departe, sau...pur si simplu nu poti. Si cred ca imposibilitatea de a avea alaturi un suflet pe care ti-l doresti alaturi iti da senzatia de singuratate. Si-am inteles in sfarsit de ce, dupa ce-a murit bunicul meu, am vazut-o pe bunica mea ca pe o femeie ingrozitor de singura, si durea pentru ca eu eram zilnic acolo cu ea si credeam ca n-ar fi trebuit sa se simta asa.
Am mai inteles ca frica de a nu fi singur e ceva tare periculos. Ceva ce-i face pe oameni sa faca cel mai rau compromis care exista: sa isi traiasca vietile alaturi de oameni care nu-s ceea ce le trebuie sufletului lor, numai de teama de a nu ramane singuri. M-am gandit cum am pierdut 5 ani din viata mea pentru ca, desi simteam cu toata fiinta mea ca cineva nu e nici pe departe ceea ce mi-as fi dorit, mi-a fost o teama ingrozitoare sa raman singura. Ce nu intelegeam e ca intr-un final oricum ramai singur. Cu un munte de regrete in plus. Si ma uit in jur si vad ca nu numai eu am facut asta. Vad din pacate mult prea multi oameni care fac acelasi lucru pe care l-am facut si eu. Si tot ce pot sa le spun este ca din viata asta nu ramai cu prea multe amintiri. Memoria umana uita in timp intamplari, oameni, gesturi, uneori si stari. Cand ma uit in urma chiar si numai cu un an si inchid ochii, imi amintesc cateva momente care mi s-au lipit de suflet si-au ramas acolo, atat. Probabil ca la sfarsitul vietii asta e singura comoara care ne va face sa inchidem ochii zambind: putinele momente de acest tip, pe care le purtam cu noi toata viata. Iar dintr-o viata traita in compromisuri, nu ramanem cu mai nimic. E doar timp pierdut.
Nu stiu cum sa inchei. Imi dau seama ca una e sa intelegi lucrul asta si alta e sa stii sa gestionezi situatiile in care ar trebui sa-ti spui aceste lucruri. La mine inca nu exista din pacate intotdeauna o armonie intre ceea ce spun si ceea ce gandesc si ceea ce simt. Poate, in timp...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu