A trecut mai bine de o luna de la weekend-ul despre care o sa scriu. Dar n-as vrea sa se numere printre zilele care ne bucura amintirile, la care ne gandim uneori cu placere si pe care le uitam incet-incet. Am vrut sa-mi ramana din el ceva mai mult decat atat. Pentru ca m-am simtit minunat nu dintr-un motiv anume, din toate la un loc, dar in primul rand pentru ca am avut dorinta si deschiderea de a ma bucura de lucruri noi, de a incerca sa cunosc oameni si de a invata ceva dintr-o experienta noua. Se spune ca in timp oamenii uita si ce ai spus si ce ai facut, dar intotdeauna isi vor aminti felul in care i-ai facut sa se simta. Din acest punct de vedere vreau sa povestesc, nu despre cum a fost, ci despre ce-am invatat, ce vreau sa-mi amintesc si cu ce-am ramas.
Primul lucru pe care mi-l amintesc e un drum cu masina, cu un buchet mare de flori in dreapta mea, pe care nu ma saturam sa-l privesc, cu doi copii fericiti si veseli in spate, a caror bucurie imi umplea sufletul. Si peisajele de pe drum: serpentine, brazi, munti, cer senin, apoi cer inflacarat la apus, castelul Bran luminat noaptea si umbrele muntilor intr-o noapte senina.
Locul in care am stat era...cum il pot descrie mai bine decat spunand ca daca intorceai capul in stanga vedeai intregul masiv Piatra Craiului, iar in dreapta Bucegii in toata splendoarea lor? Ce poti sa vezi mai frumos de atat?
Mi-a placut sa vorbesc cu oameni cu care in mod normal nu prea intru in contact, sa ma uit la ei, sa observ lucruri despre cum sunt ei ca oameni care nu ies la iveala altcumva. E un lucru bun sa vezi cum sunt oamenii si in alta parte decat in mediul lor obisnuit. Daca esti atent si deschis, poti vedea lucruri minunate pe care altfel nu ai fi avut ocazia sa le vezi. Si e o experienta interesanta, chiar si pentru gesturile marunte care iti pot atrage atentia si care iti pot spune despre cum e un om mai mult decat tot comportamentul lui putin studiat si calculat dintr-un mediu in care nu se simte la fel de confortabil.
Imi aduc aminte de o lectie de supravietuire in natura. In care am aflat despre regula celor 3: un om poate rezista 3 minute fara aer, 3 ore fara caldura, 3 zile fara apa si 3 saptamani fara mancare. Dar poate muri intr-o secunda din cauza panicii. Pe mine m-a invatat si faptul ca ma gandesc mult mai rar decat ar trebui la ce am nevoie neaparat si la care ar trebui sa fie ordinea prioritatilor pentru mine. Si nu imi dau seama ca n-o respect decat in momentul in care realizez ca imi lipseste unul din lucrurile fara de care nu pot rezista in acel moment. Intotdeauna ne dam seama tarziu de ce avem nevoie si de prea multe ori alungam deoparte ce ne cer si corpul si sufletul nostru pentru...alte lucruri.
Mi-amintesc ca m-am speriat. Eu incerc sa-mi imping copiii sa faca toate lucrurile pe care si le doresc, cu curaj, sa-si invinga frica de fiecare data cand apare, pentru a realiza ca de fapt nu are de ce sa-ti fie frica in viata asta atata timp cat te cunosti si stii ce si cat poti si atata timp cat ai incredere in tine si in instinctele tale. Insa am inteles ca nu intotdeauna depinde de tine, ca se pot intampla mereu lucruri neprevazute si ca exista o limita mult prea subtire intre ce poti sa faci in siguranta si ce devine periculos. Si inca nu stiu daca voi putea sa iau mereu decizia buna cand vine vorba de copii mei, daca sa-i incurajez sau nu in anumite situatii sa faca lucruri pe care si le doresc. Nici pentru mine de multe ori nu iau hotararea potrivita...
As vrea sa nu uit niciodata lectia de tango. Despre asta o sa mai scriu, pentru ca am ramas cu prea multe sa le pot cuprinde aici. Au venit doi oameni frumosi care ne-au povestit si aratat lucruri minunate, ca apoi sa ne faca sa ne dam seama ca toate aceste lucruri sunt in noi deja. Si le stim, doar ca nu ne dam seama, pentru ca gandim prea mult si simtim prea putin. Ca daca doar pentru cateva clipe ne lasam simturile libere, se creaza o conexiune cu ce e in jur. Si comunicam usor - cu sunetele, cu aerul, cu vantul, cu lumina, cu natura, cu oamenii. Ca nu trebuie sa te gandesti la nimic daca vrei sa afli ce simte omul din fata ta. Trebuie doar sa-l privesti in ochi cu sufletul deschis. Am invatat ca dansam asa cum traim. Si ca ar trebui sa dansam si sa traim asa cum simtim. Multumesc.
Imi amintesc ca mi-a fost tare dor. Ca m-am simtit minunat si exact in momentele mai placute intepa samburele acela de tristete cu nu impart momentul respectiv. Ca a durut si-a fost frumos. Mi-a parut rau ca nu e altfel si in acelasi timp aveam sufletul plin de bucurie ca exista un om de care sa-mi fie asa de dor. Si-am facut lucruri singura sau cu oameni cu starea aceea in care incerci sa pui fiecare bucatica de bucurie si sa pastrezi fiecare strop de amintire frumoasa undeva intr-o cutiuta pe care abia astepti s-o daruiesti mai tarziu.
Am dansat mult. M-am bucurat de asta ca un copil. Am regasit nebunia aceea frumoasa, libertatea si bucuria aceea intensa pe care o ai cand dansezi si pe care nu o gasesti prin nimic altceva. De fiecare data cand dansez imi amintesc cum eram atunci cand faceam asta zilnic si imi dau seama ca e ceva la care nu mai vreau sa renunt niciodata. Ca indiferent ce o sa fac de acum inainte, voi face in asa fel incat dansul sa fie din nou parte din viata mea. E ceva de care am nevoie ca sa ma simt om complet.
Si-am mai invatat ceva: ca a te simti bine undeva, de cele mai multe ori, depinde numai de tine. Sa stii la ce te poti astepta de la oamenii din jurul tau, sa stii ce-ti doresti si ce ai nevoie. Si sa fii dispus ca indiferent ce faci, sa privesti orice lucru care ti se intampla din mai multe unghiuri. Si sa il alegi pe cel din care vezi imaginea cea mai luminoasa.
Frumoasa relatare, multe trăiri, multe sentimente comprimate în așa timp scurt.
RăspundețiȘtergereP.s. In aceasta lume nu trebuie sa existe nici o floare frumoasă fără ... Flori ��.