46. Dreptul la fericire

          "Tot ce ti-ai dorit vreodata este dincolo de frica".

          Am vrut sa scriu despre asta de cand cineva mi-a spus odata ca nu se poate bucura complet de bucuriile din viata lui, pentru ca pana acum de fiecare data cand a fost fericit a urmat ceva rau. Si in loc sa se bucure de ce i se intampla, se gandeste la poate urma.
          M-am gandit mult la asta. Si pentru ca mi-as fi dorit sa nu fie asa, dar si pentru ca ma regasesc prea mult in modul acesta de gandire. Mereu am facut scenarii peste scenarii, mereu am compus povesti si fire imaginare care nu duceau nicaieri altundeva decat la temerile mele cele mai adanci. Am facut asta de atatea ori incat am ajuns la un moment dat sa nu mai stiu cum e sa simt ceva bun pur si simplu. Sa inchid ochii si sa fiu cu totul fericita sau cu totul cu cineva. Tot ce simteam ajunsese sa fie cumva controlat de creier. Si probabil ca am stricat multe momente din viata mea care ar fi putut fi minunate, analizandu-le prea mult si gasind probleme sau creindu-le acolo unde nu erau. 
          Am facut asta pana cand am inteles ca noi insine atragem toate lucrurile acestea in viata noastra. Prin ganduri rele, prin atitudine, prin frica de a face ceva pentru a obtine ceea ce ne dorim cu adevarat. Prin faptul ca aceasta teama de ceva rau ce poate urma ajunge sa ne controleze in asa masura, incat nu mai putem face nimic pentru noi. Preferam o viata linistita si fara bucurii, din frica de a nu risca nimic si de a nu suferi. 
          Pentru ca, da, o sa avem si de suferit. Si o sa avem si de platit in viata asta. Dar...cred cu toata fiinta mea ca lucrurile nu se intampla la modul despre care vorbeam mai sus. Nu pentru ca traim ceva frumos, trebuie ca imediat dupa asta sa ni se intample ceva rau. Nu cred ca asa functioneaza principiul echilibrului in natura. Lucrurile care ne fac sa suferim sunt din alta cauza. Nu pentru fericire avem de platit. Ci pentru ca am facut alti oameni sa sufere, pentru rautate, pentru lasitate, pentru minciuni...pentru tot ce am facut stiind ca e gresit ...pentru toate astea cred ca la un moment dat in viata ni se intampla lucruri care sa ne faca sa invatam o lectie...si daca n-o invatam, ni se vor intampla pana o facem. Si in loc sa ne revoltam pe univers si pe viata, ar trebui sa intelegem ca platim ce avem de platit...si ca dupa asta, daca trecem prin durere incercand sa invatam ceva din ea si sa o intelegem, vom fi oameni mai buni. Si cred ca sunt si situatii care nu sunt facute sa ne faca sa suferim, dar noi alegem sa ne doara, pentru ca nu le privim din unghiul corect.

          Si nu e neaparat vorba de situatii nedefinite ce pot urma si de care ne e frica. Cand suntem cel mai fericiti de fapt? Cand obtinem/avem ceva ce ne-am dorit mult - obiecte, locuri, oameni...cand iubim ceva sau pe cineva. Si-avem un sentiment de implinire legat de asta. Cand doare cel mai mult? Cand pierdem definitiv ceva ce iubim. Toate studiile spun ca principalele cauze de stres si implicit de boala sunt decesul cuiva apropiat, divorturile, schimbarea (in rau) a locului de munca sau a domiciliului. Adica despartiri. De toate felurile. Si m-am gandit acum la situatii in care stii dinainte ca o despartire de acest gen se va produce. Stii si cand. Si stii, sau cel putin iti imaginezi, cat de tare va durea. Si ridic problema: cum poti trai pana atunci? Poti fi fericit, la fel de complet ca pana acum, stiind ca se va termina? 
          Cred ca...e o alegere foarte grea. Sa stii ca pana la momentul respectiv de vei bucura si te vei atasa din ce in ce mai mult de...omul sau locul de care urmeaza sa te desparti. Si cu cat se intampla asta va durea mai tare atunci. Ce poti sa alegi? Sa pleci acum, cand stii ca ar durea mai...suportabil? Sau sa te bucuri de tot si cand se intampla...vezi tu atunci cum treci peste?
          Stiu ce ar face si ce fac de fapt majoritatea oamenilor. Stiu ca instinctul de conservare are un cuvant important de spus aici si e bine pentru noi ca e asa. Stiu ca cei care aleg varianta a doua nu o fac pentru ca se cunosc pe ei si fac o alegere grea. O fac doar pentru ca aleg sa nu se gandeasca la ce urmeaza.
          Eu m-am gandit. La cum ma cunosc pe mine. Si-am vrut sa aleg asumat si nu sa imi bag capul in nisip pe principiul "vad eu cum ma descurc atunci". Am jucat atat de serios jocul asta incat aproape mi s-a facut rau gandindu-ma. Pentru ca eu stiu cum e sa simti ca te sufoci de dor. Stiu ca nu mori din asta, chiar daca asta e senzatia de moment, dar stiu si cat de greu trece si ca dupa ce trece nu mai esti om intreg. Si e atat de greu si de dureros sa iti aduni toate cioburile de pe jos si sa te recompui la loc, incat...cum sa alegi sa mai treci prin asta vreodata?
          M-am gandit apoi la moarte. La cum am incercat sa ma pozitionez mereu fata de ea ca sa nu-mi fie teama. Sau ca sa imi fie cat mai putin teama de fapt. La de ce oamenii sunt ingroziti de moarte. Pentru ca traiesc prea putin din ce si-au dorit si au regrete. La cum incerc sa fac acum cat mai multe din lucrurile pe care mi le doresc si sa nu le las pe un mai tarziu care nu stiu daca va mai veni. Si-am incercat sa ma gandesc apoi si la o "despartire" (pun ghilimele pentru ca poate fi in orice forma, nu neaparat despartire fizica de ceva sau cineva anume) despre care stii ca va urma, la fel. Orice se termina la un moment dat si poate ar fi bine sa constientizam asta de la inceput. Dar...da, stiu, diferenta este ca dupa despartiri nu mori. Traiesti in continuare cu bulgari de durere in suflet, in stomac, in plamani si in tample si nu stii cum. Cum sa mergi mai departe, cum sa mai faci orice, cum sa respiri. 
          Si? Cum alegem? Dintre poteca dreapta si linistita si drumul incalcit, plin de flori si soare in jur, dar pe care mergi cu picioarele goale pe ciulini? Cum sa scriu eu aici un raspuns care sa nu fie ipocrit? (adica, da, stiu, toti zicem ca alegem varianta grea si plina de bucurii...pana in momentul in care trebuie sa platim...pe urma regretam alegerea)
          Eu am ales. Acum, in secunda asta, dupa ce stau de mult timp cu degetele pe taste scriid si stergand randul pe care o sa-l scriu. Eu nu stiu daca mai pot sa trec peste momentul acela in care crezi ca o sa mori de dor. Dar stiu ca si daca as sti ca n-o sa trec peste el, mi-e mult mai teama de alt moment, candva, la sfarsitul vietii, cand ma voi uita inapoi si voi vedea cu ce-am ramas. Stiu de acum ce momente voi revedea cu ochii mintii. Si nu vor fi din cele in care am ales sa traiesc linistit si plat si fara riscuri si fara emotii. Pentru ca stiu ca acum, cand ma uit inapoi, cu totul alte cutiute ale amintirii imi redeschide sufletul. Si la urma urmei, in ce masuram viata traita? In ani si zile din care ne mai amintim cateva momente? Sau in clipele de fericire, intensa sau linistita, de armonie, in cele in care am ras cu lacrimi sau ne-am bucurat din inima si ne-am gandit, cum rar o facem, ca viata pe care o traim e un miracol? Voi probabil va stiti raspunsul. Si eu mi-l stiu, in sfarsit, pe al meu: DA, VREAU.
           
          Vreau sa ma bucur de tot, din tot sufletul, chiar daca n-o sa se mai repete. Sau tocmai pentru ca n-o sa se mai repete. Cum o sa fac asta? Cum incerc s-o fac deja de ceva timp - dand tot ce am mai bun din mine in fiecare moment:
          Cand imbratisez, o fac din toata inima si strang cu puterea in brate persoana draga, sa-mi simta pe pieptul ei bataile inimii.
          Cand rad, rad cu pofta, fara sa las nimic sa umbreasca starea aceea. La orice lucru care mi-ar diminua starea ma pot gandi mai tarziu.
          Cand zambesc, o fac cu ochii si cu sufletul deopotriva, atat de deschis incat sper sa mi se citeasca totul din privire.
          Cand salut, privesc in ochi. 
          Spun fara teama lucrurile bune pe care le simt, pentru ca stiu cata nevoie are cel din fata mea sa le auda si cat de bine imi face mie sa le spun.
          Nu sarut in fuga pe obraz. Nu fac gesturi pe care nu le simt. Nu fac lucruri cu jumatati de masura si mai ales, pe cele pe care le fac nu le regret.
          Cand dau ceva din mine, dau cu totul si de tot.

          Si cred ca, daca Cineva care vede de undeva de Sus ce traim si cum si ne da lucruri in functie de asta, singura sansa sa nu pierdem e sa traim frumos si complet. Poate ca este singurul fel in care poti pastra ceva ce iubesti...aratand ca-l meriti.
           
          Si, apoi, cand si daca o sa doara...o sa doara.

          Mi-e tare frica.

          Insa tot ce mi-am dorit vreodata este dincolo de frica.