51. Despre frica

          Habar nu am despre ce o sa scriu in seara asta. Ma simt falsa cu mine si mi-e frica. Nu stiu altceva. Ma mint de ceva timp ca sa-mi fie usor ceva ce nu poate sa-mi fie usor. Vorbesc despre a privi din unghiuri diferite cand de fapt inventez unele care nici nu stiu daca exista.
          Am scris candva ca uneori oamenii incheie povestile in momente de neinteles - cand nu vor sa riste. 
          Cred despre mine ca-s curajoasa, stiu ca daca nu imi asum riscuri in viata asta voi rata multe lucruri bune. Ma arat dispusa sa pierd lucruri, oameni, pentru ideea de adevar, de cum e bine, de viata frumoasa, de trai drept si din tot felul de alte motive. Le si pierd. Ii si pierd. Si-apoi cand doare imi spun ca e mai bine, ca nu era mare lucru, ca i-as fi pierdut oricum. Sunt linistita cu viata mea in general. Pentru ca printre greseli imense si lucruri rele, simt ca am facut si alegeri bune undeva.  Si ca am invatat ceva din cele proaste.
          Si-acum pentru prima data in viata mea simt ca nu pot sa risc nimic. Dor lucruri asa de tare cum n-am crezut ca se poate. Si as vrea sa pun un punct, sa intorc spatele, sa zic "gata" si sa nu mai doara. Macar un timp. Pana se inchide rana si pe urma poate sa doara la loc. E ca o durere din aceea surda de masea in care nu mai poti gandi si nu mai poti face altceva, vrei doar sa treaca. Si cand ma gandesc la asta, imi spun "si daca trece? pe urma ce?". Stiu deja ce. Gol. Pentru ca renuntarea la durere echivaleaza cu renuntarea la un lucru minunat pe care simt ca n-o sa-l mai am niciodata. Nu asa.
          Toata viata am cautat oameni potriviti si pe care sa-i simt ai mei si armonie. Am crezut, am pierdut, am gresit, am invatat. Am simtit ca sunt aproape si niciodata acolo. Niciodata n-am avut senzatia de ceva complet legat de o anumita conexiune.
          Pana acum. Am gasit armonie. Si am gasit ceva complet. Si atat de potrivit ca ma sperie. Incerc sa gasesc fisuri si un lucru cat de mic nepotrivit, ca sa pot sa-mi spun ca nu e bun ce-am gasit; si nu reusesc, orice se intampla nu mai intra in categoria "bun" sau "rau". Si cand il simt "rau" tot potrivit e. Tot pentru mine e. As vrea sa nu fie. As vrea sa fie mai putin. Ar fi mai usor. Mint. Cum sa nu vreau asa ceva? Ma uit la ceva si e...rotund, perfect rotund. Simt ceva si e...simplu si linistit si armonios. 
          Si ca trebuie sa renunt la asta. Sau nu trebuie. Nu mai stiu. Stiu doar ca dupa ceva complet nu mai am ce sa caut. Stiu ca daca renunt acum o sa umblu tot restul zilelor pe carari aiurea intrebandu-ma ce caut si privind inapoi. Simt ca daca nu renunt acum o sa ma doara pana o sa se rupa ceva din mine si-atunci nu stiu ce o sa mai fie. 
         Pot sa risc sa pierd orice. Asa am crezut de multe ori. Ca orice mi se intampla voi fi bine. Acum nu. 
         Simt ca sunt intr-o perioada in care singura mea sansa e sa am rabdare si sa fiu eu. Asa cum sunt eu cand sunt luminoasa si linistita si deschid ochii dimineata bucuroasa de tot ce-i in jur. Asta e tot ce trebuie sa fac. Si nu mai stiu cum sa fac asta. Si ma sperie ca nu mai pot. Daca n-o sa mai stiu cum sa fac asta? Ce-mi ramane din mine? 
          Mi-e frica. Asa de frica cum imi e in clipa asta nu mi-a fost niciodata. Pentru ca in orice situatie ma gandesc sa dau maximul din mine si-apoi sa fiu linistita ca am facut tot ce-am putut sa fie bine. Acum simt ca am facut tot ce-am putut si ca am dat mai mult decat maximul din mine. Si nu-s linistita. Mi-e teama ca nu-i de ajuns. Mi-e teama ca n-o sa pot sa ma opresc si sa spun gata si-o sa merg pana ma voi trezi in fata unei usi inchise si apoi n-o sa mai stiu ce sa fac. Mi-e teama ca n-o sa stiu cum si ce sa mai aleg din ce-o sa imi ramana. Mi-e frica de tot ce-i mai putin decat acum si de mine in toate clipele care urmeaza. Nici nu stiu de ce mi-e frica cel mai tare.      
          Mi-e frica pur si simplu.
          As vrea un moment cat de mic acum in care cineva sa ma ia in brate si sa imi spuna ca o sa fie bine. Si-apoi ma intreb: ce sa fie bine? cum? si ce inseamna bine? Mi-e frica.
          Si de maine...am promis 4 zile in care sa fac cum simt. Si eu ma joc serios cand ma joc. Zile fara analiza, fara ziduri si fara limite autoimpuse. Va fi bine sau va fi rau dupa asta. Dar macar va fi cumva. Si mi s-au promis patru zile la fel - de "o sa fac cum simt". Si mi-e frica si de asta. De faptul ca poate "cum simt" e mai putin decat am crezut. De faptul ca o sa aflu in sfarsit cum e. Nu vreau sa aflu. Sau vreau? Vreau, dar sa fie cum sper eu - glumesc. Cu lacrimi la coltul buzelor glumesc.

P.S. Ignorati postul asta, va rog, nu-i gandit, l-au scris degetele singure.