49. Printre ani

          
           E perioada din an in care parca oamenii incearca sa recupereze tot ce nu si-au facut timp sa faca in 365 de zile. Toata agitatia de Craciun prin magazine, dupa cadouri si mancare si lucruri si...nu stiu ce altceva, mi-a parut ca arata un mare deficit afectiv al unei intregi mase de oameni. Ca si cum vor sa umple golurile din viata lor cu lucruri materiale. E o frenezie din care parea ca nimeni nu se poate opri. 
          Oameni buni, Craciunul nu este despre asta. Este despre bucuria de a darui, dar nu lucruri, ci timp si iubire. E despre a ne descoperi mai buni, pentru ca dupa un an in care am avut si dezamagiri si rani si tristete realizam ca inca avem in noi de dat, ca toate astea nu ne-au inrait, ca inca vedem frumos in lume si inca mai credem in iubire. Este despre credinta ca s-a nascut candva un Om, ca sa ne puna pe noi, toti ceilalti oameni, mai presus de el, care jertfindu-se si alegand sa moara ca sa ne arate ce-i gresit pe lumea asta, ne-a dat cea mai frumoasa lectie de iubire care se poate da - nu aceea ca Cineva, acolo Sus, ne iubeste, ci ca un om poate face asta. Si daca un om poate face asta, tu cum altfel iti poti trai viata decat incercand si tu sa fii la fel?
          Despre asta este Craciunul. Nu despre cadouri, nu despre mancare si vin, nu despre petreceri si pentru unii, nu despre singuratate. E despre o speranta. Despre o raza de lumina pe care vine de undeva de sus si se termina direct in inima, dar pe care in restul anului rar o simtim.

          Nu e un an in care sa vreau sa fac bilanturi. Nu voi trage linie de data asta. Nu simt nevoia sa recuperez lucruri. Anul acesta ma simt mandra de mine. Nu am asteptat nici o alta zi ca sa recuperez ceva. Am invatat si am reusit sa ma bucur de fiecare zi asa cum a fost, cu bune, cu rele, privind mereu partea luminoasa a orice s-a intamplat. Si le-am atras pe cele bune asa cum am invatat deja ca se intampla. Si pe cele mai putin bune am stiut sa le las in mine sa zaca, am lasat nisipul in scoica sa o doara pentru ca stiam ca numai asa poate ramane o perla in loc de doar nisip. Si am iesit cu lucruri bune din toate. Am iubit cu totul si fara sa ma mai feresc pe mine mai intai. M-am simtit iubita ca un neasteptat miracol venit parca sa-mi arate ca nu-i rau ce fac si ca doar atunci cand dai fara sa ceri se intampla lucruri minunate. Am in jurul meu copii fericiti si luminosi, vad oameni carora le sclipesc ochii de bucurie sa ma vada. Am caldura si armonie. Si, peste toate astea, am castigat ceva ce cred ca niciodata pana acum n-am avut. Am invatat sa imi placa de mine. Sa ma uit si la calitatile mele, nu numai la defecte. Sa fiu mai putin nemultumita de mine de tot ce nu reusesc sa fac bine si mai mult multumita de ce fac. Sa nu ma mai judec aspru, sa ma accept cu lucruri gresite si sa incerc sa le schimb intr-un mod firesc, fara sa ma mai cert si fara sa ma mai iert. Ca si cum sunt pe calea catre un mine mai bun si lucrez cu mine si nu contra mea ca sa ajung acolo.
          Am dat si-am primit foarte multe anul acesta si cand il privesc, imi amintesc atatea zile si intamplari care sunt, ele in sine, o minune, incat lista aceea pe care si-o fac oamenii in minte cu lucruri pe care vor neaparat sa le faca in viata, imi dau seama ca am trait-o. Anul acesta. Complet. Tot ce mi-as mai dori sa mai traiesc pe lumea asta sunt lucruri pe care le-am trait deja in ultimele luni. Si numai ideea ca ele se mai pot intampla ma face sa vad tot ce urmeaza ca pe un sac magic cu surprize al lui Mos Craciun.

          E ultima zi din an. M-am uitat din nou in jur. Aceeasi agitatie ca si saptamana trecuta, dupa cumparaturi, mancare si de data asta, inca un element: goana dupa distractie. Ce facem de Revelion? Unde-l facem sa nu ramanem singuri acasa? In club, in piata, pe partie, in vizite la prieteni, oriunde. Mergem sa mancam si sa bem si sa ne distram. Oameni care sunt singuri vor sa-si ascunda asta lor macar pentru o zi, oameni care sunt cate doi vor compania altora pentru ca nu le mai ajunge sa se tina in brate si sa se priveasca...Iar acoperim goluri in loc sa ne bucuram de ce avem...din motive de fiecare stiute. Iar oameni care s-ar tine in brate privesc cerul din locuri diferite. Ciudata uneori si viata asta...
          ...viata asta in care mai devreme, cand stateam si ma gandeam putin uimita cum oameni care pretind ca se iubesc vor sa faca altceva decat dragoste in noaptea asta, am vorbit cu doi prieteni dragi: unul care sta singur acasa in seara asta nu pentru ca nu ar avea altceva de facut, ci pentru ca nu vrea sa faca din ziua de azi una altfel decat restul pe care le traieste frumos si pe care si le umple de bucurii marunte; si cu cineva care sta azi doar impreuna cu sufletul ei pereche pentru ca simte ca au nevoie de timpul lor in doi, pe care stiu sa-l umple numai cu iubire si asta-i tot ce au nevoie. Tu, draga mea, stiu ca o sa citesti ce scriu aici si-as vrea sa-ti spun ca felul in care vad ca va iubiti voi doi mi-ar da incredere in viata si daca n-as mai avea deloc. Sa nu-l pierdeti niciodata.
          Si mi-am dat seama ca un "impreuna" asa cum il vad eu si-un mod frumos si armonios de a privi lucrurile in viata, chiar exista, nu sunt doar doua iluzii de-ale mele. Stiu cum as fi trait noaptea asta. Si cand am inchis ochii, am stiut imediat si ce-mi doresc sa urmeze.
           
          La multi ani si la cat mai multe clipe in armonie!