Azi e zi din aceea in care oamenii reusesc cu mare usurinta sa transforme cea mai mare forta a universului in moneda de schimb. Azi se cumpara cadouri si se spun cuvinte. De-alea cu "si eu", "ba eu, ca uite ce ursulet cu inimioara rosie ti-am cumparat", "ba eu, ca te scot in oras unde ne ingramadim impreuna cu toate celelalte perechi intepate de microbul comercial". "Ba eu", ca doar iti spun "te iubesc" - ce nu e clar? Nu auzi asta la fiecare telefon? "te pup" - "si eu". "te iubesc" - "si eu". Dupa atatea sute de cuvinte aruncate asa, cum sa mai simti o stare adevarata in spatele lor cand ea in sfarsit apare?
De ce nu pot sa-i cer lui Mos Craciun ca oamenilor sa li se mareasca IQ-ul macar cu un punct, ca sa renunte la ziua asta? Si la inca ceva: la "si eu".
Cand as spune eu cuvintele astea? Si cand as vrea sa le aud? Numai atunci cand nu le gandesti. Cand iti scapa de pe buze de prea mult. Si zambesti dupa ce le-ai spus cu o frantura de mirare in zambet, un fel de "eu am spus asta? da, eu, si bine am facut". Atunci cand cuvintele tasnesc si simti ca mori daca nu le spui. Cand mainile se simt singure daca nu ating. Da, in momentele acelea. Si mai sunt unele. Cand iubirea se simte implinita cumva. Cand tot ce se intampla duce incet-incet catre o stare de liniste si armonie. Cand nu mai e o stare de moment ci una continua si profunda.
Sunt momente insa cand nu mai stiu ce inseamna "te iubesc". Cand n-as mai sti sa descriu continutul acestor vorbe. Sunt oameni care le spun si in acelasi timp ranesc si se poarta indiferent. Sunt oameni care nu le spun niciodata si totusi ii simti alaturi pentru tot restul vietii. Sunt oameni care se uita la tine de parca ai fi lumina lor insa pare ca pot renunta usor la orice legat de tine cand vor lucruri mai usoare ca sa le fie "bine". Si sunt si oameni care le-ar spune dar simt ca se lovesc de ziduri si le tin in ei o viata intreaga.
Cum poti descrie continutul adevarat al celei mai profunde stari pe care o simtim in viata asta? In multe feluri, nici unul complet.
Imi vine in minte acum o zi de toamna. Un barbat si o femeie aleg sa petreaca aceasta zi unul cu celalalt. In nici un fel anume. Pur si simplu sa stea impreuna si sa se bucure unul de altul. El ii marturisise odata o dorinta ascunsa - aceea de a trai o zi in care sa fie mangaiat, tinut in brate si in care sa se simta iubit. A fost ziua aceea. Cand, dupa ce s-au tinut strans imbratisati ore in sir si fara sa se sature unul de altul, a existat un moment in care el s-a asezat cu capul pe picioarele ei si-a adormit pentru cateva minute.
Ea il tinea acolo, in brate si il privea. I-a mangaiat mult si incet obrajii, parul, cu grija, sa nu-l trezeasca. I-a urmarit fiecare tresarire, fiecare relaxare a muschilor. Era atat de linistit acolo...Era acasa in bratele ei...sau cel putin asa a simtit ea. Ar fi dormit si ea putin, asa, macar sa vada cum e sa se trezeasca langa el; dar simtea cumva ca clipa aceea e atat de importanta...si ca era posibil sa nu se mai repete. N-a indraznit sa miste nici macar un milimetru. Spera ca el sa doarma mult acolo si sa-l poata doar privi. Era unul din momentele acelea de fericire completa si linistita in care stii ca de altceva nu o sa mai ai nevoie vreodata.
Iar clipa cand s-a trezit si i-a zambit...cum se poate descrie? Nimic din gesturile dinainte sau care au urmat nu descriu nimic din acel moment. Cum poti sa-l explici?
Ai cautat o viata intreaga un lucru si in sfarsit e in fata ta...si totusi inca nu-i al tau...dar stii ca l-ai gasit, ca nu mai trebuie sa cauti. Ca ti-ai gasit linistea ca stii care-i drumul tau in viata asta...un drum care nu poate fi explicat in cuvinte, dar pe care oamenii il numesc stangaci cand iubire, cand dorinta, cand rezonanta, cand liniste, cand armonie, cand destin. Si ca va ramane al tau, oricat de greu va fi acest drum.
Cand stii pentru prima data ca iubesti un om? Au fost multe, multe momente pana in clipa aceea, multe priviri, multe mangaieri, imbratisari si maini intinse. Dar atunci, in secunda aceea, privindu-l, a avut pentru prima data siguranta absoluta acelui sentiment. Ca e unul adevarat si puternic, care nu dispare.
Cum poti sa descrii o asemenea stare? Mai este vreodata nevoie de cuvinte dupa ea? Sau armonia aceea odata traita, nu mai dispare niciodata?
Cumva senzatia de acum e ca e timpul sa spun lucruri grave si definitive, cuvinte de adio sau de speranta, insa tot ce-mi trece prin cap pare greoi sau inutil. As vrea sa ramana spus ca acea zi a fost de fapt o lunga viata de dragoste, mai adevarata decat orice altceva. Ca timpul disparuse. Ca durerea ce urma sa vina, absenta sau chiar moartea, nu vor atinge aceasta viata. Simt ca trebuie spus acest lucru. Desi mi-as dori ca cei doi sa stie asta amandoi si sa fie siguri ca impartasesc, chiar si prin cele mai mici vibratii, acelasi sentiment.
Si totusi...este posibil ca...numai ea...sa fi simtit acel moment asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu