Cu niste zile in urma m-am intalnit cu cineva. Un om care locuieste departe de tara asta. A avut drum incoace si ne-am vazut. Pentru putin timp, o ora - doua furate intr-un aeroport. Ati avut vreodata sentimentul ca momentul pe care il traiti acum, in secunda asta, este unul foarte important? Care va schimba tot ce urmeaza in viata voastra? Eu am simtit ca ziua aceea a fost una dintre cele mai importante zile din viata mea. Si ca nu mai sunt la fel.
Imi plac oamenii care gandesc. Care nu iau lucrurile asa cum sunt, care incearca sa treaca de suprafata si sa ajunga la miezul lor. Imi place sa petrec timp cu astfel de oameni. Sa vorbesc cu ei lucruri pe care altii stiu ca nu le inteleg, sa gandim impreuna, sa ne punem intrebari unul altuia ca mai tarziu asta sa ma faca sa-mi pun intrebarile mele.
El ma depaseste cu mult. Emotional vorbind cel putin. E capabil sa simta lucruri despre care eu abia incep sa invat ca exista. Vorbim, gandim, suntem acolo amandoi, pana la un punct in care imi prezinta o situatie pe care incerc sa o inteleg, incerc sa empatizez cu ce simte si imi dau seama ca nu pot, ca reusesc sa asimilez lucrul acela doar trecut prin filtrul experientei si simtirilor mele, cu alte cuvinte mult modificat. Si asta ma invata lucruri despre relatia mea cu alte persoane din jur care par sa nu pot intelege tot ce simt eu.
A fost o zi importanta pentru mine pentru ca am vazut cat de mult si cat de frumos poate simti un om. Si cum se poate gandi la lucruri si la omul de langa el. Si pentru ca dupa ce-am incercat sa descriu in cateva cuvinte tot ce doare in mine, am primit o intrebare. Una simpla si pe un ton atat de linistit incat m-am intrebat de ce nu mi-a fost evidenta pana acum. Si intrebarea asta s-a asezat in mine si inca n-a iesit de acolo. Inca ma intreb, caut raspunsuri, gasesc in fiecare zi unul care apoi se modifica si simt cumva ca momentul in care imi voi da un raspuns unic si adevarat la intrebarea asta, atunci abia voi sti exact cum sa-mi urmez drumul mai departe.
Si ca o continuare fireasca, zilele trecute m-am intalnit cu un prieten. Unul pe care-l redescopar cu drag si cu bucurie, observand cat de placut vorbim despre lucruri. Si care mi-a pus doua intrebari. Una la care am raspuns "da" fara sa ma gandesc aproape si viteza cu care am facut-o mi-a confirmat lucruri pe care aveam nevoie sa mi le confirm. Si inca una al carei raspuns nu mi s-a parut important pe moment, dar careia cred ca abia acum incep sa ii prind sensul.
Asa e viata asta. Te face sa intalnesti oameni de care ai nevoie ca sa intelegi lucruri. Ca sa-ti gasesti un drum si-o menire. Sa nu traiesti cum s-o nimeri, ca o frunza aruncata de vant care se intreaba peste prea multi ani de ce-o fi facut lucrurile asa si nu altfel. Si totusi, ce ma...mira si ma dezamageste in acelasi timp este ca, din oamenii pe care-i cunosc eu si care stiu ca au un anumit nivel de inteligenta, majoritatea refuza sa isi puna intrebari. Nu reusesc sa inteleg daca nu sunt capabili s-o faca (desi eu ii cred) sau doar le este frica de raspunsuri. Vi s-a intamplat vreodata sa faceti un om sa vada ceva de sub suprafata lucrurilor si el sa va raspunda "prefer sa nu ma gandesc la asta"? Stiti cat de frustrant e? Iti vine sa-l iei, sa-l zdruncini, sa-i dai cu apa pe fata...sa-i arunci adevaruri...si esti legat de maini. Pentru ca stii ca toate adevarurile acelea, spuse din afara, suna ca niste lucruri exterioare ce nu aduc nici o emotie, nimic inauntru. Stii ca sunt adevaruri din acelea care nu se nasc decat inauntrul tau. Si ca trebuie sa ii lasi si sa ai rabdare sa si le gaseasca singuri. Si daca nu si le vor gasi niciodata? Si, mai rau...daca nu le vor cauta niciodata?
Da, pare periculos sa-ti pui intrebari. Pentru ca unele te zdruncina, te sperie si iti dau peste cap tot ce credeai tu despre tine si despre viata ta. Unele raspunsuri te pot face sa vrei sa schimbi lucruri. Si procesul asta de schimbare daca e adevarat, nu e niciodata usor. De obicei vine cu durere multa, cu nesigurante, cu temeri. Astea uneori te fac sa dai inapoi. Dar pentru ele solutia e tot in tine - ce te ajuta sa treci peste ele este tocmai faptul ca ti-ai pus probleme si-ai incercat sa te intelegi, ca te cunosti mai bine, ca stii apoi exact ce vrei si pentru ce merita sa treci prin toate.
Dar multi oameni nu inteleg. Ei se opresc la primul sentiment instinctiv: frica. Ce frica? Frica de durere. In primul moment in care ceva doare, primul lucru pe care-l fac e sa isi caute cea mai rapida cale de iesire de pe drumul cu durere, pentru a gasi un loc caldut si linistit unde sa zambeasca bucurosi ca nu-i mai doare. Insa pe urma se mira ca nu sunt fericiti. Pai cum sa fii? Nu in momente scurte, vorbesc de fericirea aceea adevarata, ca mod de a respira lucrurile, aceea prelunga si profunda, care vine din iubirea tuturor lucrurilor din viata ta si din intelegerea deplina a lor. Cum sa fii fericit de fapt daca tu nu te-ai obosit sa vezi exact ce simti, ce iti doresti, ce ai nevoie? Daca lasi momente sa te izbeasca din plin in fata mirandu-te "ia uite, cum de simt asa? n-as fi crezut."
Nu stiu cum sa inchei sau ce ar trebui sa spun acum. Realizez ca reteta care mi se pare mie potrivita pentru viata asta s-ar putea sa nu fie aceeasi pentru toata lumea. Unii nu au curaj, nu stiu, nu pot. Si degeaba ii impingi din afara. Pot sa spun doar atat: ca eu am incercat ambele moduri de a trai. Este acela in care incerci sa nu iti pui intrebari, in care iti construiesti o viata linistita si orice ar aparea dai deoparte si iti spui "lasa, daca am inceput asa, ma tin de asta" si "la asta nu vreau sa ma gandesc acum". Nu zic ca nu e frumoasa. Are momente bune genul acesta de viata. Si e confortabila. Dar cel putin la mine...nu e ceva ce pot suporta pentru totdeauna. Pentru ca treci pe langa multe lucruri minunate pe care le regreti apoi. Repet, nu spun ca nu poti trai asa si nu pot asigura pe nimeni ca va avea regrete daca va trai asa. Doar ca eu nu am putut.
Si mai e genul acesta de viata, in care vrei sa traiesti tot ce poti trai, in care incerci sa intelegi viata asta cu toate ale ei. Si mai ales pe tine. E greu, e dureros uneori. Pe tine e cel mai greu sa te intelegi cu adevarat. Dar odata ce o faci, e liniste. Nu spun ca nu mai e greu. Oho. E greu tot timpul. Dar ai linistea ca oricat ar fi de greu, faci poate cel mai important lucru pe care l-ai putea face: esti cinstit cu tine insuti: cu ceea ce simti, cu ceea ce gandesti si cu ceea ce faci. Si cand incerci s-o intelegi, constati cu uimire ca pana si atunci, in cele mai dureroase momente...este al naibii de frumoasa viata asta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu