Nu poti fi niciodata pregatit pentru un impact frontal. Te loveste asa, ca de niciunde si dintr-o data, viata asa cum o stiai nu mai exista. S-a schimbat...pentru totdeauna.
Am citit ca atunci cand suntem pe moarte sau cand suferim o pierdere imensa, cu toti trecem prin cinci stadii ale durerii. Ce ciudat e sa citesti si sa te recunosti in fiecare cuvant, ca si cum totul ar fi scris pentru tine...Am trecut prin toate. La inceput, e negarea - pentru ca pierderea este atat de...inimaginabila incat nu putem crede ca poate fi adevarata. Apoi apare furia - ne enervam pe cei care raman, pe cei care pleaca, pe cei care supravietuiesc, pe noi insine. Pe urma...cerem. Incercam sa negociem, sa dam ceva la schimb, rugam, imploram, suntem gata sa ne vindem si sufletul pentru macar inca o zi. Stiu cum e asta, am facut-o. Apoi, cand intelegem ca a cere este inutil cadem in depresie, in disperare, pana cand, la un moment dat acceptam ca am facut tot ce era posibil. Atunci...ii dam drumul sa plece. Sau plecam noi. Ii dam drumul si atunci intervine acceptarea. Resemnarea.
Durerea...ne loveste in toate formele. O mica intepatura, un strop de tristete, o suferinta parca intamplatoare, in momente cand n-o astepti, durerile obisnuite pe care le traim in fiecare zi. Si mai este...genul ala de durere care nu se poate ignora. Un nivel de suferinta atat de ridicat incat blocheaza orice altceva. Face ca tot restul universului sa dispara. Si nu te poti gandi la altceva decat la cat de tare te doare. Cum ne descurcam cu asta...depinde de fiecare. Durerea. O anesteziem, o dam la o parte, o imbratisam, o ignoram. Iar pentru unii dintre noi cea mai buna metoda este sa trecem pur si simplu...prin ea.
Toti trecem prin suferinta la un moment dat, dar fiecare o face altfel, in felul lui. Suferim dupa moarte, dupa viata, dupa pierderi, dupa schimbari. Si cand te intrebi de ce trebuie sa doara asa de mult uneori, ce trebuie sa ne amintim e ca starea asta se poate schimba intr-o secunda. Asta e ceea ce ne ajuta sa ramanem in viata in momentele astea. Cand doare atat de rau incat nu poti respira, asa poti sa traiesti. Gandindu-te ca intr-o zi, cumva, desi pare imposibil, nu vei mai simti asa. Nu va mai durea atat de tare. La fiecare, durerea vine si trece in timpul nostru, in felul nostru. Asa ca cel mai bine ar fi sa incercam sa fim cinstiti cu noi si cu ce simtim. Cea mai rea parte a durerii insa este ca nu o poti controla. Tot ce poti sa faci este sa te lasi sa o simti, cand vine...si sa ii dai drumul atunci cand poti. Si cel mai rau si cel mai rau este ca, in minutul in care simti ca a trecut...incepe din nou. Si mereu, de fiecare data, te lasa fara respiratie.
A mai durut pana acum. Am incercat solutii paleiative. Am incercat sa acopar totul ocupandu-mi timpul. Sau agatandu-ma de oameni. Sau cerand ajutor cuiva care credeam ca imi va fi alaturi intotdeauna. Nu a fost. Construind relatii false cu oameni noi. Am incercat de toate. Nu merge. Pana nu esti cinstit cu ea, pana nu o traiesti pana la capat, nu iti da drumul. Asa ca de data asta, suntem noi doua, eu cu ea. O sa o las sa ma sfasie, sa ma taie, sa ma sufoce. E mult mai intens totul decat am crezut ca o sa simt. Dar daca n-o las sa ma patrunda celula cu celula o sa ma roada pentru tot restul vietii. Asa...am momente cand simt ca n-o sa scap intreaga din asta. Si poate asa va fi. Dar daca o sa scap, o sa treaca de tot. Sper.
Da. Trebuie sa mergi mai departe cu durerea de mana, sa speri ca va trece de la sine. Sa speri ca rana care a cauzat-o se va vindeca. Nu exista solutii sau raspunsuri simple. Trebuie sa respiri adanc si sa astepti sa iasa la suprafata. In cea mai mare parte a timpului, durerea este suportabila, dar uneori te ia pe neasteptate, te inconjoara, te loveste sub centura si nu iti mai da drumul.
Durerea...trebuie sa lupti sa mergi mai departe cu ea si incet-incet sa treci de ea pentru ca adevarul este ca nu poate fi pacalita. Si daca reusesti...viata intotdeauna are grija sa iti dea mai multa.
Era un motiv pentru care candva spuneam ca mi-e bine singura. Nu pentru ca as fi crezut ca voi fi fericita traind asa. Era pentru ca ma gandeam ca daca as iubi si apoi asta s-ar risipi, din nou, poate n-as rezista. Intr-un fel, e mai usor sa fii singur. Pentru ca... daca descoperi ca ai nevoie de dragoste si apoi nu o mai ai? Daca incepe sa-ti placa si incepi sa-ti modelezi viata dupa ea si apoi totul se prabuseste? Cum poti rezista dupa asa ceva? Sa pierzi iubirea e ca si cum ai pierde un organ din tine. E, intr-un fel, ca si cum ai muri. Singura diferenta este ca, cu moartea, se termina. Starea asta insa? Ar putea dura pentru totdeauna.
Si in clipe ca asta parca tot ce poti sa vrei este sa supravietuiesti furtunii. Iti spui "Doamne, ajuta-ma sa trec de ea, in partea cealalta". Doar ca nu iti poti inchipui niciodata ce este in partea cealalta. Daca furtuna trece si tu nu ramai cu nimic?
Intotdeauna am spus ca pot sa trec peste orice. Ca pot indura orice. M-am inselat.
Nu, nu o sa fiu bine. N-o sa mai fiu bine niciodata. Pentru ca am pierdut singurele lucruri care ma faceau sa traiesc frumos: credinta ca exista si un alt fel de a trai impreuna; si starea de armonie care am crezut ca n-o sa dispara niciodata.
Ma simt mintita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu